Se fac aproape 3 ani de când l-am cunoscut pe Marian. Îmi plăcea cum scrie. Postările lui aveau miez și mă atrăgeau ca un magnet prin felul poetic în care înfășura adevărul în cuvinte. Cu timpul am realizat că aveam valori comune, pentru că și el dădea like la postările mele.
Până într-o zi când a anunțat public că a fost diagnosticat cu cancer. Diagnosticul a căzut ca o ghilotină. În copilărie și mai ales în adolescență îmi mai treceau prin minte astfel de gânduri: ce ar fi dacă aș avea… Ideea mă cutremura, îmi dădea reset la întreaga viață, mă trezea asemenea unui duș rece și îmi dădea fiori.
Am reușit să iau legătura pe messenger și așa am ajuns să îl vizitez la spital. Într-un salon de la Fundeni, stătea într-un pat cu o perfuzie atașată la braț. Aflase diagnosticul de o lună de zile: cancer hepatic cu o localizare centrală, ce făcea imposibilă scoaterea lui chiar și în mâinile celor mai experimentați chirurgi. Acesta a fost începutul prieteniei noastre.
Am aflat că L-a cunoscut pe Hristos în tinerețe și asta i-a schimbat într-un mod profund și total viața. S-a implicat ani la rând în găsirea și recuperarea copiilor abandonați. Străbătea străzile Bucureștiului zi și noapte pentru a-i găsi mai ales pe aceia proaspăt veniți, pentru că ei aveau ce mai mare șansă de recuperare, nefiind viciați de traiul prin canale.
Viața lui a fost un slalom printre nevoile unei lucrări atât de complexe și costisitoare (finanțare, hrană, îmbrăcăminte, adăpost). A recuperat și salvat sute de vieți. Fiecare este o poveste de roman. Și-a curtat actuala soție ani de zile până a convins-o că este un băiat de treabă. A fermecat-o cu poezii și mai ales cu dovada unui caracter statornic.
Într-o zi au hotărât să adopte un copil care mai trecuse pe la câteva familii, dar care în final fusese pasat mai departe. Era o zi de Crăciun și băiatul era trist. Le-a spus că și ei îl vor abandona așa cum au făcut și ceilalți.
Afirmația lui le-a rupt inima. S-au hotărât să lupte pentru el cu toate puterile, așa că a devenit copilul lor. Cu actele a fost cum a fost, dar integrarea în familie a unui copil cu traume nu a fost ușoară, însă au reușit. Copilul este bine, a fost salvat, a crescut frumos.
Toate acestea: tensiune contantă, emoții puternice, lupte birocratice, temeri financiare și-au pus amprenta. Nu poți ”mânca la infinit” stres pe pâine și să rămâi neatins; cât să te țină și ficatul? Pe fondul unei moșteniri ereditare a venit și nota de plată: cancer hepatic. Și exact ca-n cer a luat-o.
În fața acestui diagnostic nu prea mai poți să te prefaci. Uzura continuă pe care boala o produce în trupul tău, slăbiciunea pe care o resimți dimineață de dimineață când trebuie să-ți golești tubul de drenaj biliar (îl poartă de 2 ani) îți confirmă ceea ce știi deja, ceea ce toți știu, chiar dacă nu vor să-ți spună.
Dacă nu ai o ancoră sufletească puternică, te smulg vânturile disperării. Dar a avut și are o ancoră: dragostea lui Dumnezeu mai mare ca orice boală, mai cuprinzătoare ca orice abis, ca o îmbrățișare atunci când nimeni nu mai poate să ajungă la sufletul tău.
I-am urmărit postările și comportamentul în acești ani. Oamenii vor să vadă cum face față un creștin în situații critice: rezistă, sau e la fel ca toți ceilalți. Se plânge, se tăvălește pe jos de disperare, blesteamă, se leapădă, renunță, se resemnează?
Am văzut un om bun, care a continuat să își facă treaba mai departe, ajutând printre vizitele la spital pentru a-și lua seria de citostatice, copii orfani, sau abandonați.
Un om plin de umor, ce scrie cu talent, compune poezii, cântece, un om plin de speranță. Am văzut câțiva oameni care s-au resemnat în fața destinului, unii extrem de faimoși, dar la Marian, nu am văzut resemnare, ci acceptare și speranță, speranță în promisiunea învierii.
A transfigurat boala, văzând-o ca pe un instrument de binecuvântare divină. Și-a păstrat umorul fin și inteligent, calmul și politețea cu care răspunde de fiecare dată când se află într-o controversă.
Iubește călătoriile, este curios să citească lucruri noi și este la zi cu tehnologia și politica. Nu este singur, îl înconjoară cu dragoste familia pe care și-a făurit-o și pe care a susținut-o. În primul rând soția, băiatul, dar și ceilalți din familia lărgită.
De fiecare dată când îi citesc postările mă smeresc și simt nevoia de recalibrare, de ajustare în viața mea. Dacă cineva m-ar întreaba cum arată un om credincios, l-aș arăta fără rezerve pe el, nu pentru că este perfect, ci pentru că este cum trebuie să fie și acolo unde trebuie să fie.
Fiecare din noi este unic: unii suntem mai simpli, mai colțuroși, alții mai moi, alții mai puternici. Este o frumusețe în diversitate. Pentru mine el este complet. Următorul link dezvăluie ceva din sufletul acestui om frumos și profund.
Merită citit: Marian Zaharia: Moștenirea de care mă temeam cel mai mult: De ce boala care mă ucide este, în final, o binecuvântare?
Autor: Dr. Mihai Tudor Gavrilă
