Cunosc un om care, cu trupul măcinat de metastaze, a ascultat în ultima săptămână de viață aceeași melodie, „pe repeat”. O rugăciune a unui duh înfrânt, pe care viața, nu moartea, l-a pus la pământ.
Îngenuncheat în fața patului său de suferință, am fost martor la felul în care lumina i se stingea din ochi cu fiecare minut care trece. Groaza, suferința și regretul pe care le-am citit acolo mă bântuie și astăzi. Cu mâinile reci, cu unghiile înfipte în carne, mă privea de parcă ar fi încercat să se agațe cu disperare de ceva. De cineva. De orice…
„Nu te teme… crede neîncetat”, repeta obsesiv caseta primită împrumut de la o prietenă. Omul meu ofta, îngânând fără voce: „Lacrimile noastre numărate sunt, Tu măsori povara duhului înfrânt…” După ultima notă, derula și o lua de la capăt.
Înaintea morții, singura speranță care îți rămâne este ca Dumnezeu să fie cu tine. Semeția se usucă. Aroganța piere. Măștile cad. Paradoxal, deși timpul se îngustează, fiecare secundă pare să poarte în ea povara și gândul eternității. Realizezi că nimic nu îți aparține. Că nu iei cu tine nimic. Nici măcar trupul acesta, carcasă obosită de luptă și măcinată de cancer.
Și atunci înțelegi.
Când a terminat de cântat, tata, omul meu drag, a trecut la cele veșnice. Iar eu am rămas să-i moștenesc boala și cântecul. Un testament al celulelor bolnave și o ștafetă a speranței.
De ceva vreme ascult, „pe repeat”, aceeași cântare, în timp ce testele imagistice confirmă un adevăr care arde: ceva mă ucide și pe mine, ca pe tata, încet, dar sigur, pe dinăuntru. Același dușman nevăzut, dar teribil de metodic.
„Doamne, Tu-n necazuri lângă noi rămâi,
Chinurile noastre Tu le-nduri întâi.
Ele mai ‘nainte trec prin mâna Ta
Și îngădui numai cât putem purta…”
Neputincios, văd cum respir tot mai greu în fiecare zi. Și mă simt tot mai bătrân, deși cei din jur îmi spun că “arăt bine”. Poate că obrajii încă păstrează culoarea vieții, dar, înăuntru, simt cum iarna se instalează definitiv.
Singura speranță este că Dumnezeu rămâne cu noi în suferință, garant al unei veșnicii fără lacrimi. Că, înaintea mea, El a trecut pe acolo. Și că poate să mă vindece de orice durere, de boală ori de viața asta păcătoasă…
Atunci când plâng și mă vaiet (în ascuns, ca orice „bărbat” care se respectă), nu doar propria suferință o port în lacrimile strânse ca un ghem în gât, gata să mă sufoce. Mă doare roua amară din ochii Danei, care ar da oricât și ar face orice ca să îmi fie bine. Și mă tem pentru cei care vor rămâne în urmă.
Mă rog să rămân lucid și credincios până la capăt. Și vreau ca nimeni să nu ridice pumnul către cer în dimineața în care nu mă voi mai trezi să îmi sărut soția, să îmi mângâi animăluțele ori să-mi unesc vocea cu cea a Emmei (cățelul care nu-și poate începe ziua fără să cânte cu tati) în micul nostru duet zilnic care sfidează tăcerea bolii. În ziua aceea în care nu voi mai răscoli frigiderul să mă îndop ca un balaur și nu mă va mai vedea nimeni dansând în timp ce-mi ascult cântarea.
Moartea în Hristos este o binecuvântare, iar trecerea „dincolo” un nou început. Lupta mea se va fi încheiat atunci. “Îmi voi fi isprăvit alergarea, păzind credința”. Voi fi acasă, la Domnul. Acolo veți veni și voi, cei care veți crede. Și dacă voi pleca înainte… promit să vă aștept, pe toți, la poartă!
Îți mulțumim, Doamne, pentru că, prin orice necaz, ești lângă noi! Că nu îngădui mai mult decât putem duce. Și că nu avem motive să ne temem. Avem speranță. Avem viitor. Voia Ta, nu voia noastră, să se facă!
Vă las și vouă cântarea. Este un veritabil painkiller digital pentru suflet. Ascultați-o atunci când veți simți că greul devine prea greu!
Acum și pe YouTube, pentru o experiență fără reclame: https://youtu.be/EbwBbXe5-VU
………………………………………………..
„Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Și a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.»” (Apocalipsa 21:2-5 VDC)
