Am citit ieri pe pagina amicului Alex Mihăilă un comentariu lăsat de Dan Alexe cu privire la termenul grecesc ἀκρίδες, despre care știm că făcea parte din dieta lui Ioan Botezătorul, potrivit relatărilor din Evanghelii. Am scris cu mai mult timp în urmă un text în care analizam interpretarea fantezistă propusă de Dan Alexe.
Selectez din comentariul recent al lui Dan Alexe un fragment care ilustrează cu prisosință pericolul interpretărilor fanteziste:
„Ei bine, traducătorii din multe culturi, cum a fost în română, au fost puși în fața acestei dileme: cum naiba să mănânce Botezătorul, înainte-mergătorul Domnului, lăcuste?!…), așa că în română traducătorul s-a prefăcut poate că în loc de „ἀκρίδες” („lăcuste”, „acride”) — o fi acolo „αγουρίδες” („aguride”, poame verzi)!… Și atunci a zis „vlăstare”, pentru că e la fel de jenant să-l fi imaginat pe profet mâncând aguride (pe lângă dubioasa „miere sălbatecă”).”
Și acum textul meu:
Cum se face că în Biblia de la București Ioan Botezătorul mănâncă „vlăstare” (Mat. 3:4) sau „vlăstări” (Mica 1:6)? Cum a ajuns termenul akrides (ἀκρίδες) să fie tradus printr-un termen „botanic”?
Și de ce au reconfigurat „bucureștenii” dieta lui Ioan Botezătorul, punându-l să mănânce doar „vlăstare fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de seama acestora”?
Dacă mergem în secolul precedent, găsim un Ioan Botezătorul „vegan” și în Tetraevanghelul coresian („mânca mugur și miiare sălbatecă”; Mica 1:6).
De curiozitate, am aruncat o privire în NT 1648. Acolo lucrurile sunt clare: Ioan Botezătorul mănâncă „lăcuste și miiare sălbatecă” (în ambele evanghelii). Uite ce frumos reglează Reforma excesele monahale.
Nu e nevoie să presupunem vreo „expurgare voită a textului” (citez dintr-un text mai vechi scris de jurnalistul român) și nici să-l facem pe sărmanul Ioan Botezătorul să mănânce „aguridă”. Niciun traducător, oricât de slab, nu și-ar fi putut imagina că Ioan Botezătorul se hrănea cu „struguri acri”.) Diortositorii Bibliei de la 1688 știau grecește foarte bine și nu-i putem bănui că încurcau borcanele cum o fac jurnaliștii care confundă greaca veche cu cea nouă.
Traducerea neobișnuită din Biblia lui Șerban are la bază o tradiție interpretativă foarte veche, care se găsește la unii autori patristici. Iau ca exemplu două scrisori ale lui Isidor Pelusiotul (m. 440 d.Hr.), care consideră că Ioan Botezătorul, un monah înainte de monahism, se hrănea doar cu mlădițe și frunze tinere (PG, vol. 78, col. 184a).
Într-o scrisoare adresată unui anume Timotei, Isidor scrie că „akridele” cu care se hrănea Ioan nu sunt, cum cred unii în mod ignorant, niște vietăți/insecte, ci sunt lăstari de plante. În mod remarcabil, autorul folosește chiar termenul ἀκρεμών, care înseamnă „vlăstar” sau „vârful unei ramuri tinere” (PG, vol. 78, col. 269C).
Mai jos textul în greacă:
Αἱ ἀκρίδες, αἷς Ἰωάννης ἐτρέφετο, οὐ ζῷα εἰσιν ὥς τινες οἴονται ἀμαθῶς, κανθάροις ἀπεοικότα. Μὴ γένοιτο· ἀλλ’ ἀκρεμόνες βοτανῶν ἢ φυτῶν.
Evident, pe la 1600 în Occident astfel de explicații nu mai erau considerate plauzibile. Calvinistul Matthias Martinius (1572–1630) se minuna, în eruditul său Lexicon philologicum, că Isidor Pelusiotul putea susține o interpretare atât de nefirească.
Ce-i drept, în a doua parte a sec. XVI inclusiv filologi de talia lui Beza bâjbâiau în jurul acestui cuvânt și propuneau conjecturi de genul ἀχράδας („pere sălbatice”). Într-un final, Beza a abandonat conjectura și a revenit la înțelegerea clasică, dar nu a omis să precizeze că „laborant plurimi in huius nominis explicatione”.
Alcătuitorii ediției bucureștene au decis să „corecteze” textul de la Alba Iulia, arătând astfel că erau destul de atașați de unele interpretări patristico-monahale, chiar și când ele nu puteau fi validate independent cu „fapte de limbă”.
Văd că „vlăstările” au rămas și la Micu (1795). Următoarele ediții au corectat această ciudățenie, astfel că în ediția Bibliei de la Buzău găsim chiar termenul grecesc „akride”.
În edițiile ulterioare au fost repuse în drepturi și „lăcustele” (așadar, cu mult înainte să ne dea voie Comisia Europeană să le mâncăm).
Publicat cu permisiunea autorului
Autor: Emanuel Coțac
Biblist, cercetător, doctor în filologie,
Un comentariu
Deci ce mânca?