Odată cu venirea lunii noiembrie și mai frecvent în decembrie expresiile următoare ne urmăresc oriunde în spațiul public: „magia sărbătorilor de iarnă”, „spiritul Crăciunului”, „luna cadourilor”, „anotimpul generozității”, „emoția reîntregirii familiei”, „a ne transforma în ajutoarele lui Moș Crăciun”, „sărbători cu lumină în suflet”, „clopotele vestesc Nașterea”, „să ne amintim de copilărie”, „inima devine mai caldă”, „Moș Crăciun generos”, „Masa de Crăciun îmbelșugată” și aș putea continua la nersfârșit.
Toate aceste clișee verbale, oricât ar fi ele de creative și de metaforice, obstrucționează calea către o înțelegere mai profundă a Crăciunului.
Problema reală nu este că aceste expresii sunt false, ci că sunt teribil de inutile atunci când vine vorba de comunicarea apropierii lui Dumnezeu de oameni prin Fiul Său; ele se învârt în jurul unei atmosfere, dar evită miezul teologic.
Când spațiul public ne invită să ne bucurăm de „Magia sărbătorilor de iarnă” sau să ne lăsăm cuprinși de „Spiritul Crăciunului”, limbajul ocolește un adevăr esențial: Crăciunul nu este despre magie (o forță vagă și anonimă), ci despre Miracol și Taină.
Magia aparține, de multe ori, iluziei și divertismentului; în schimb, Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, impune revelație și meditație. Ce ne oferă, de fapt, „Spiritul Crăciunului”? Un simplu sentiment plăcut, o energie colectivă care ne face mai toleranți pentru o scurtă perioadă?
Textele sacre nu vorbesc despre un „spirit” sezonier, ci despre Duhul Sfânt și despre Logosul care S-a întrupat. Prin urmare, a folosi aceste clișee înseamnă a dilua o realitate transcendentă la nivelul unei stări emoționale trecătoare. Un cititor avizat observă imediat cum se ocolește Sursa.
Un alt element care subminează esența sărbătorii este modul în care se vorbește despre generozitate. Expresii precum „anotimpul generozității” sau „luna cadourilor” deplasează focalizarea de la Darul lui Dumnezeu (Isus Hristos) la schimbul de cadouri dintre oameni.
Suntem îndemnați să ne transformăm în „ajutoarele lui Moș Crăciun”, punând astfel accentul pe gestul nostru uman și nu pe gestul divin fundamental care a făcut Crăciunul posibil.
De ce trebuie să fie „veselia de a dărui” pusă înaintea recunoștinței de a primi mântuirea prin Isus? Oare nu comunică aceste fraze o secularizare a actului de a oferi, transformând mila și dragostea creștină într-o simplă obligație socială sezonieră?
Când spunem „Crăciun fericit și îndestulat”, fără să vrem sau poate vrem intenționat să urăm celorlalți abundență materială mai mult decât plinătatea (Pleroma) harului adus de Nașterea Fiului.
Inutilitatea acestor fraze constă tocmai în incapacitatea lor de a ridica gândul cititorului de la confortul căminului la căldura și comuniunea cu Dumnezeu.
Când ne complacem în „feeria iernii” și ne lăsăm înduioșați de „emoția reîntregirii familiei”, noi ignorăm faptul că evenimentul Nașterii a rupt istoric și cosmic timpul.
Oare nu este de plâns că am ajuns să înlocuim chemarea la adorare cu o simplă stare de spirit pasageră, care dispare odată cu dezumflarea portofelului după „luna cadourilor”?
Să fim sinceri și să numim lucrurile pe nume: utilizarea obsesivă a acestor clișee nu este o simplă greșeală de stil, ci un sabotaj la adresa profunzimii teologice. Aceste supra-uzitate expresii nu doar că sunt inutile; ele pot deveni de-a dreptul nocive, acționând ca un ecran de fum care ascunde realitatea cutremurătoare a Întrupării.
Să ne eliberăm de această tiranie a cuvintelor goale și să ne asumăm responsabilitatea de a folosi un limbaj care transmite adevărata substanță a sărbătorii, pe Cristos cel Întrupat, nu zahăr lingvistic.
Autor: Dorin Rus
