De ce evanghelicii nu folosesc Biblia „bogată”?

Biblia „bogată” este denumirea populară pentru acele versiuni ale Cărții Sfinte care conțin cărțile apocrife sau deuterocanonice. Când vorbim despre cărțile apocrife ne referim în general la un grup de cărți plasate în Biblia ortodoxă sau catolică între cartea profetului Maleahi și Evanghelia lui Matei.

Apocrifele sunt texte cu caracter religios care nu sunt recunoscute, de majoritatea bisericilor, ca fiind inspirate şi autentice. Termenul apocrif provine de la cuvântul grecesc „απόκρυφο” care înseamnă ascuns, secret, ocult. Un alt termen folosit pentru cărțile apocrife este termenul „δευτεροκανόνας” care înseamnă al doilea canon.

În general cărțile apocrife sunt considerate „αναγιγσοκομμένα”, adică bune de citit, dar ele au o origine îndoielnică. Apocrifele au circulat în comunitățile religioase, iudaice și creștine, dar nu au fost integrate în canonul Sfintei Scripturi. Ele pot oferi unele informații suplimentare, dar acestea pot fi rodul unei imaginații bogate. Se recomandă citirea lor în privat, dar nu în cadrul slujbelor religioase.

Mesajul lor a fost scris cu scopul de a umple „golul lăsat” despre anumite evenimente sau personaje biblice (Ioan 20:30), dar el este de cele mai multe ori nesigur, incert.

Biblia Ortodoxă conține 14 cărți apocrife plus câteva fragmente adăugate la unele cărți canonice. Cele 14 cărți sunt: Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah (Eclesiasticul), Baruch, 1 Macabei, 2 Macabei, 1 Ezdra, 2 Ezdra, Rugăciunea lui Manase, 3 Macabei, Psalmul 151, Odele lui Solomon, Cartea lui Iisus Navi, fiul lui Sirah. Lor li se adaugă anumite pasaje, ca de exemplu, Cântarea celor 3 tineri (Daniel 3), Istoria Suzanei (Daniel 13), Bel și Balaurul (Daniel 14) și Adiții (Adăugări la Estera).

Biblia Catolică conține 7 cărți apocrife plus câteva fragmente adăugate la unele cărți canonice. Cărțile apocrife sunt: Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah (Eclesiasticul), Baruch, 1 Macabei, 2 Macabei.

Argumentele celor care afirmă că este dreptul acestor cărți de a sta alături de celelalte scrieri sfinte ale Bibliei sunt următoarele:

1. Atunci când scriitorii Noului Testament au folosit citate din Vechiul Testament ei s-au folosit de Septuaginta, traducere a Vechiului Testament în limba greacă, realizată în jurul anului 250 î. H., iar această traducere conținea și cărțile apocrife.
2. Unii părinți bisericești influenți ca Irineu, Tertulian, Clement din Alexandria și Augustin au folosit scrierile apocrife în închinarea Bisericii, iar acest fapt demonstrează că ei le-au acceptat ca Scripturi.
3. Descoperirile de la Qumram, de la jumătatea secolului XX au scos la lumină atât scrierile Vechiului Testament, cât și unele cărți apocrife. Acest fapt, spun susținătorii apocrifelor, ne arată nouă că acea comunitate religioasă accepta, alături de scrierile lui Moise și ale proorocilor, și scrierile apocrife.

Credincioșii evanghelici nu acceptă ideea că aceste cărți apocrife ar avea autoritate divină. Ei nu le-au inclus printre scrierile Sfintei Scripturi și nici nu le consideră ca fiind revelația lui Dumnezeu. De ce, oare? Care sunt motivele respingerii lor?

1. Niciunde în aceste scrieri nu există nici o declarație că ele ar fi inspirate de Dumnezeu. În schimb cele 66 de cărți canonice abundă de afirmații privitoare la inspirația divină a Sfintelor Scripturi.
2. Cărțile apocrife conțin numeroase erori. Conform cărții Tobit 1:3-5, 14:11, Tobit ar fi fost în viață atât în vremea dezbinării Împărăției (anul 931 î.H), cât și în vremea robiei asiriene (anul 722 î.H). Cărțile acestea spun că ar fi trăit 158 de ani, în timp ce datele istorice arată că între cele 2 evenimente sunt 209 ani. Aceasta este doar una dintre erori.
3. Scriitorii Noului Testament nu au citat niciodată o scriere apocrifă ca fiind Sfânta Scriptură. Domnul Isus și apostolii au dat numeroase citate din cele 39 de cărți ale Vechiului Testament și le-au numit Sfintele Scripturi.
4. Este adevărat că unii părinți bisericești au folosit cărțile apocrife în primele veacuri, dar alții (Origen, Ieronim) au negat inspirația divină a acestor cărți.
5. Sfântul Augustin a folosit în prima parte a vieții, în mod sporadic, scrierile apocrife, dar spre sfârșitul vieții a subliniat în scrierile sale că aceste cărți sunt inferioare Scripturilor Vechiului Testament.
6. Comunitatea evreiască a respins aceste scrieri ca fiind de inspiraṭie divină, ca având valoare sacră. Chiar dacă unele din cărțile apocrife au fost incluse în Septuaginta și în Vulgata latină, Biblia ebraică nu le conține. Consiliul de la Jamnia, din anul 90 d.H, a dezbătut problema autenticității acestor scrieri, dar a decis că ele nu sunt parte a inspirației divine.
7. Este adevărat că la Qumram, alături de manuscrise ale Vechiului Testament au fost găsite și apocrife și alte scrieri, dar niciodată nu s-a pus problema discutării canonicității acestora.
8. Acceptarea târzie (în secolul XVI, la Consiliul de la Trent) de către Biserica Catolică a cărților apocrife a fost o urmare a Reformei Protestante. Acceptarea lor în Sfânta Scriptură a fost necesară pentru justificarea argumentării „biblice” a unor învățături precum purgatoriul sau rugăciunea pentru morți, care nu au nici o bază biblică în celelalte 66 de cărți ale Bibliei.
9. Cărțile apocrife nu pot fi puse alături de cele 66 de cărți canonice deoarece învățătura lor este în contradicție cu învățătura Bibliei. (A se vedea 2 Macabei 12:45-46, în raport cu Luca 16:25-26 și Evrei 9:27-problema rugăciunii pentru morṭi).
10. Versiunea King James (KJV) a Bibliei, publicată pentru prima dată în 1611, a inclus inițial cărțile apocrife, cunoscute și ca „deuterocanonice”, într-o secțiune separată numită „Apocrypha”, între Vechiul și Noul Testament. Ele nu erau integrate în canonul Vechiului Testament, dar erau tipărite pentru uz liturgic și educativ. Începând cu prima jumătate a secolului al-XVIII-lea unele ediții ale KJV, mai ales cele din Statele Unite, au început să renunțe la secțiunea Apocrypha. Începând cu anii 1870-1880 majoritatea edițiilor tipărite de Biserici Protestante nu mai includeau cărțile apocrife. Astfel, KJV-ul folosit astăzi în majoritatea confesiunilor protestante nu conține Apocrifa, iar acestea sunt considerate separate și necanonice. Deci, oficial, King James nu a renunțat brusc, ci treptat, pe parcursul secolului XVIII–XIX, conform practicilor protestante care nu recunosc apocrifele ca parte a canonului biblic.
11. O simplă citire a acestor cărți va convinge pe oricine că ele sunt mult sub standardul moral și etic al cărților canonice. În cărțile apocrife se simte creativitatea umană, dar în cărțile canonice se simte inspirația divină.
12. Apocrifele nu fac parte din canonul Sfintei Scripturi pentru că nu erau incluse în Tanakh-ul evreiesc, nu au fost universal acceptate în bisericile timpurii și nu corespund criteriilor stricte de inspirație folosite de reformatori. Ele rămân totuși valoroase pentru învățătură morală și istorică.

Autor: Ionel Tuțac