Trăim într-o țară care, parcă din senin și peste noapte, sau poate natural, s-a transformat într-un uriaș halloween. De oriunde ai intra în țară, ai impresia că ai ajuns în ținutul întunecat și în valea plângerii.
Are înfățișare de bostan, de mătură sau de mască înfricoșătoare. Îți vine să fugi din acest halloween lugubru. Totul s-a deformat sub apriga apăsare a celor care ne scrijelesc soarta prin tratate seci.
Străzile sunt bântuite nu de spiritele răposaților, ci de siluetele vii care au obosit așteptând speranța, bunăstarea și promisiunea decenței și a bunului-simț.
Clădirile sar în aer și se prăbușesc ca niște schelete uitate în timp, spitalele miros a mucegai, dar mai ales a neputință, iar peste toate plutește o ceață groasă de dezamăgire.
Șoselele au devenit văi ale umbrei morții – împânzite de cruci și sfeșnice care te anunță că ești sub sceptrul morții. Nu avem nevoie de dovleci sculptați – fețele oamenilor, deformate de griji și sărăcie, sunt mai înfricoșătoare decât orice mască întunecată de Halloween.
Sănătatea, templul vieții, a ajuns cimitirul speranței. Doctorii fug din țară ca fantomele care nu-și găsesc locul. De la Babeș, prin țară, până la Colțea, vântul bate spre Bruxelles, Paris, Londra și Zürich.
Medicamentele dispar, iar bolnavii colindă spitalele ca niște umbre fără glas; degeaba ar deschide gura. În locul unei încăperi vindecătoare s-a ridicat un izolator al suferinței.
Oamenii nu mai cred în minuni, ci doar în mila întâmplării. Imensele coridoare ale spitalelor aduc mai degrabă cu beciurile unui castel bântuit, unde spaimele și lacrimile celor bolnavi se amestecă cu ecoul nepăsării.
Sănătatea s-a îmbolnăvit rău de tot, ca un bostan crăpat de Halloween. Crăpat în țeastă, exact unde nu ar fi trebuit să crape.
Școala, cea care trebuia să fie lumina din noaptea neștiinței, pare un nesfârșit bal mascat al neștiinței într-o sală întunecată. Nimeni nu știe ce minți slab luminate se ascund în spatele măștilor. Cărțile inexistente, dotările antice, materiile depășite de realitatea exterioară a noilor trenduri – toate alcătuiesc un tablou grotesc al educației.
Profesorii – câți or mai fi profesori –, obosiți și prost plătiți, poartă, forțat, măști de demnitate de vreo trei decenii. Elevii, maeștri ai cameleonismului democrat, se ascund în spatele măștilor digitale și al scrisului „type-at”.
Informația și cunoștința nu se mai adună în minți, ci se pierd printre sutele de like-uri de pe Insta, sub siguranța înfricoșătoare a superficialității. Mințile atrofiate și vorbele prescurtate au invadat sălile fără căldură, în timp ce bibliotecile sunt goale.
Aici, cartea costă mai mult decât oriunde în Europa. De aceea, în loc să formeze caractere, școala pare să antreneze fantome de halloween – niște prezențe mișcătoare, fără vlagă, care trec prin viață consumând semințe și lăsându-și urmele mizere în imbecilizata agoră a virtualului.
Economia, un monstru costumat în promisiuni pentru bătrâni și studenți, pentru mame și oropsiți, pentru cei harnici și muncitori, înghite fără rușine tot ce atinge. TVA-uri, impozite, prețuri – toate cresc precum umbrele vrăjitoarelor pe măturile zburătoare din Harry Potter.
Salariile și pensiile se micșorează ca niște dovleci uscați, iar oamenii au ajuns să trăiască în frica zilei de mâine – niște momâi curentate și gazificate de e-onuri și e-lectrice. Mall-urile împlinesc decorul iluziilor, în timp ce în buzunarele muntenilor obosiți s-au cuibărit doar vântul și năframa.
Banii, acești lei lipsiți de putere, au devenit pâine caldă doar pentru cei privilegiați. Restul… firimituri, ca în povestirea din Evanghelii. Cățeii s-au ghiftuit bine, dar copiii au rămas flămânzi.
Spiritualitatea, flacără curată, s-a stins în ceara ipocriziei. Oamenii fac semnul crucii și se roagă mai mult din frică de moarte decât din credință în Dumnezeu. Aprind lumânări nu pentru speranță, ci pentru noroc – Doamne-ajută!
Bisericile par arene de gladiatori, unde credința poartă mască de aur și sabie de limbă otrăvită, dar inima rămâne rece. Sfinții au urcat pe pereți și în calendare; au dispărut de mult dintre noi.
Relațiile s-au deformat: prietenia s-a transformat în interes, iubirea în tranzacție, compasiunea în contract, iar binefacerea – într-o poveste uitată. Ne privim unii pe alții ca pe niște străini înfricoșători; ne temem să fim sinceri, ca nu cumva să fim răniți, jefuiți sau călcați sub bocancii celor care au uitat să încalțe sandale.
Părinții și bunicii par niște animăluțe dezorientate dintr-o grădină zoologică. Vizitați doar când biletul este mai ieftin și când permite neamțul, englezul sau italianul, chipurile lor s-au zbârcit și s-au resemnat în mincinoasa alienare că „așa vrea Dumnezeu”, ca băiatul să fie departe chiar și în ceasul morții.
Au ajuns niște stafii înghesuite între betoane, ca nu cumva să sperie noua sărăcie matematică a mileniului trei. Destinul lor? Să supraviețuiască cu răbdări prăjite – Halloween în toată regula.
Cultura? Un amalgam de halloween păcătos și Țara – un halloween dezagreabil și nedorit manelizat în trivialități și orgii scrâșnite printre dinți. Eminescu, Arghezi și Alecsandri au fost răstigniți, ceilalți au putrezit de mult.
Moda este a celor fără dicționar, gramatică și estetică. Muzica? Un acompaniament deșănțat al drumului spre pierzare. Totul, într-un make-up sexist, limitat de pleoape, manichiură și picioare.
Țara pare un interminabil halloween. Un spectacol trist, cu dirijori diferiți, întreținut de actori fără speranță, unde fiecare poartă o mască pentru a ascunde dezamăgirea și rana din spatele ei.
Și poate că adevărata groază nu stă în fantome și în halloween, ci în faptul că ne-am obișnuit să trăim așa, fantomatici, fără să mai știm care dintre noi este viu și care se preface… sau este deja mort.
Speranța noastră? Doar HRISTOS!
Autor: Emanuel – Raluca Dobrin
