Am citit recent că perfecționismul a fost declarat boală mintală. M-am cutremurat. În minte mi s-au derulat chipurile multor oameni pe care i-am cunoscut, iar în spatele unora am văzut dezastrul lăsat de dorința lor de a părea perfecți sau de a cere perfecțiune de la ceilalți.
Cel mai dureros nu este orgoliul celor care se cred fără greșeală și pozează în sfinți, ci faptul că își distrug, treptat, capacitatea de a mai avea relații autentice. Prin atitudinea lor de respingere, devin izolați, închistați în propria imagine idealizată.
Perfecționiștii trăiesc într-o continuă căutare a „ceva mai bun” — oameni mai talentați, mai disciplinați, mai spirituali. Dar, paradoxal, refuză să vadă frumusețea naturală a oamenilor reali, imperfecți, supuși greșelii.
A tinde spre perfecțiune poate fi o formă de artă. Dar a te crede perfect și a cere perfecțiune de la ceilalți înseamnă, în primul rând, nefericire. Și, mai grav, înseamnă să aduci dezastru în viețile celor din jur.
Fiecare om are câteva calități — una, două, poate cinci. Acestea sunt talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat și pe care suntem chemați să îi cultivăm. Însă viața are multe domenii în care nu putem excela.
Am învățat lecția aceasta pe șantier, lucrând cu oameni foarte diferiți. Și am ajuns la o concluzie simplă, dar grea:
„Dacă un om, din zece lucruri pe care le face, nouă le face rău și unul bine, omul acela este bun.”
Pot semna această propoziție, pentru că am suferit mult ca să ajung la ea. Cu fiecare om poți colabora bine, dacă îl lași să lucreze în domeniul lui de competență și nu-i ceri mai mult decât poate oferi. Pretenția de perfecțiune distruge parteneriate, prietenii, echipe, chiar și familii.
În biserici, vedem uneori același tipar: oameni mediocri care, având un dram de disciplină și voință, ajung în poziții de vizibilitate. La început, par smeriți. Dar odată ajunși „în vârf”, devin aspri, critici și necruțători.
Așa cum fariseii L-au condamnat pe Isus cu versete din Scriptură, și acești „mici dumnezei” continuă să rănească Biserica și slujitorii ei, crezând că fac dreptate în numele lui Dumnezeu.
Să lăsăm mai moale judecata și pretențiile. Fiecare om face doar ce poate și cât pricepe. Dacă vrei mai mult de la cineva, ajută-l să înțeleagă mai mult — nu-l condamna.
Adevărul e simplu: robul Stăpânului va sta în picioare, pentru că Stăpânul îl va face să stea. Dumnezeu știe să facă oameni din nimic, și o face cu succes.
Noi, în schimb, ar fi bine să nu distrugem ceea ce El tocmai construiește.
Învață valoarea cuvântului „optim” și nu mai cere perfecțiunea de la ceilalți — nici Dumnezeu nu o cere de la tine.
Hai, că avem treabă…
Autor: Lucian Bădescu
