Mare este supărarea noastră pe necazurile vieții, pe tot ceea ce ne încurcă și ne oprește din activitatea cotidiană. Dar cea mai mare supărare este, de fapt, pe Dumnezeu — însă una tăcută, ascunsă, ca să nu afle ceilalți, ca să nu știe comunitatea ce teologie neoficială și eretică purtăm în suflet.
Apoi, după o serie de necazuri care vin ca o rafală de mitralieră, urmează o bucurie, și trecem brusc la teologia Bibliei. Mergem la biserică, unde cântăm „Glorie lui Dumnezeu”, convinși că am înțeles sensul suferinței. În timpul care urmează, analizăm evenimentele trecute și observăm că, din zece necazuri despre care am spus că ni le-a dat Dumnezeu, nouă au fost din propria noastră prostie. Dacă eram mai atenți, poate nu s-ar fi întâmplat.
De aceea, omul nostru decide să fie mai atent și pornește într-o nouă săptămână de muncă, în care pățește din nou zece necazuri, tot ca o rafală de mitralieră. Doar că, de data aceasta, nu se mai supără pe Dumnezeu pentru toate cele zece, deoarece identifică mai repede propriile greșeli. Comentează împotriva lui Dumnezeu pentru câteva dintre ele, dar cu mai puțină convingere ca data trecută, și merge din nou la biserică, unde cântă „Glorie Domnului” cu inima mai împăcată.
Apoi, necazurile încep să se împuțineze. Se formează un reflex condiționat de apărare față de unele și o atenție sporită față de altele. Când omul pășește într-un alt domeniu al vieții și apar brusc alte zece necazuri, nu se mai sperie. Are o mică bănuială că a greșit, dar consideră totuși că nici Dumnezeu nu este foarte atent cu el.
După alți ani, alte experiențe și alte greșeli, omul observă că pragul de percepție a suferinței scade cu fiecare serie de necazuri. În a doua parte a vieții, el numește simple întâmplări ceea ce odinioară considera tragedii. Acuzațiile la adresa lui Dumnezeu se micșorează, pentru că vede câtă răutate există în propria ființă și învață că o măsea stricată se extrage doar cu durere.
La un moment dat, Dumnezeu însuși îi explică ce planuri are cu el, iar sufletul i se liniștește. Învățarea prin suferință este, poate, singura modalitate prin care omul poate forma reflexele necesare pentru a trăi pe acest pământ. Conștientul uman nu poate procesa toată informația vieții — e prea multă, prea complexă.
Tot suferința este cea care ne împiedică să devenim precum dușmanii noștri, să nu trecem din stadiul de victimă în cel de călău. Și, deasupra tuturor acestor lucruri, este Dumnezeu. El ne educă, ne formează și ne învață să deosebim binele de rău prin metode care nu dau greș. În cele din urmă, descoperim că educația sufletului este singurul motiv pentru care trăim în această lume rea — și singurul sens al acestei vieți amărâte.
Autor: Lucian Bădescu
