Cu ceva timp în urmă, un bun prieten mi-a spus, în urma unei discuții despre calvinism și arminianism, că vede în mediul evanghelic din România, în ultimul timp, o mulțime de cărți scrise dintr-o perspectivă teologică calvină și mai niciuna dintr-o perspectivă arminiană. M-am gândit, de aceea, să postez mai jos — pentru a mai echilibra un pic situația — un fragment dintr-un eseu al lui John Wesley, publicat în 1752 și intitulat „Lupta cu calviniștii”.
E vorba de o colecție a diverselor polemici pe care Wesley le-a avut de-a lungul vieții cu calviniștii, unul dintre aceștia fiind George Whitefield (care i-a fost prieten apropiat și, de asemenea, renumit predicator în vremea Marii Treziri — semn că te puteai afla, în acea vreme, în tabere teologice adverse și totuși să rămâi prieten; nu știu cât de valabilă e situația asta azi…).
Wesley, unul dintre principalii artizani ai „The Great Awakening” din Anglia secolului al XVIII-lea și întemeietorul Bisericii Metodiste, a studiat teologia la Oxford și a fost o vreme „fellow” (senior academic) la Universitatea Oxford, unde a predat limba greacă. Ofer mai jos fragmentul, care, în principiu, este un atac împotriva doctrinei calviniste a „perseverenței sfinților”.
LXIX. Faptul că cel care este un adevărat credincios, sau, cu alte cuvinte, cel care este sfânt sau drept în judecata lui Dumnezeu însuși, poate totuși să cadă în cele din urmă din har reiese din cuvântul lui Dumnezeu revelat în Ezechiel 18:24: „Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui și săvârșește nelegiuirea, dacă se ia după toate urâciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire și la păcat; de aceea va muri în ele.”
Unii însă obiectează: „Acest capitol se referă în întregime și exclusiv la Biserica și națiunea evreiască.” Răspund: „Dovediți acest lucru.” Până atunci, voi crede că se referă la întreaga omenire.
Dacă ei spun: „Neprihănirea despre care se vorbește în acest capitol era doar o neprihănire exterioară, fără niciun principiu interior de har sau sfințenie”, îi întreb: Cum se potrivește acest lucru cu versetul 31: „Lepădați de la voi toate fărădelegile prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel?” Este aceasta „doar o neprihănire exterioară, fără niciun principiu interior de har sau sfințenie”?
Se mai poate obiecta: „Admițând că persoana despre care se vorbește aici este un om cu adevărat neprihănit, această neprihănire este doar o posibilitate pur teoretică.” Resping categoric acest lucru! Citiți din nou capitolul și veți vedea că faptele prezentate în el nu sunt doar presupuse, ci în mod expres afirmate. (…)
„Dar întregul capitol”, spun criticii, „nu are nimic de-a face cu treburile spirituale și veșnice ale oamenilor.” Eu cred că orice om imparțial va gândi exact contrariul dacă va citi cu calm fie începutul acestuia — „toate sufletele sunt ale Mele, zice Domnul Dumnezeu; sufletul care păcătuiește va muri” —, fie concluzia: „Întoarceți-vă și abateți-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădați de la voi toate fărădelegile prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreți să muriți, casă a lui Israel?” (vv. 30b–31).
Rămâne, așadar, valabilă concluzia că cineva care este neprihănit în ochii lui Dumnezeu însuși poate, în cele din urmă, să cadă din har.
LXX. În al doilea rând, este un fapt stabilit că cel înzestrat cu credința care produce un cuget curat poate totuși, în cele din urmă, să cadă, după cum reiese din cuvintele Sfântului Pavel către Timotei (1 Tim. 1:18–19): „Porunca pe care ți-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele, să te lupți lupta cea bună și să păstrezi credința și un cuget curat, pe care unii l-au pierdut și au căzut din credință.”
Observați (1) că acești oameni au avut odată credința care produce „un cuget curat”; au avut-o, altfel nu ar fi putut să o lepede.
Observați (2) că ei au „căzut” din credință, ceea ce implică în mod necesar pierderea totală a acesteia.
Unii vor obiecta: „Nu, ‘renunțarea’ la un cuget curat nu presupune că l-au avut, ci mai degrabă că nu l-au avut.” Dar cum pot dovedi asta? „Păi, prin Faptele Apostolilor 13:46, unde Sfântul Pavel le spune iudeilor: ‘Era necesar ca Cuvântul lui Dumnezeu să vă fie spus mai întâi vouă. Dar, văzând că l-ați respins… iată, ne întoarcem către neamuri’. Aici se poate vedea că evreilor, care nu au avut niciodată Evanghelia, li se spune că au lepădat-o.”
Cum? Sunteți siguri că „nu au avut niciodată ceea ce li se spune aici că ‘au lepădat’”? Nu e așa. Ceea ce au lepădat — este de necontestat — este ceva ce au avut; l-au avut până când „l-au lepădat”: „Cuvântul lui Dumnezeu” rostit de Pavel și Barnaba. Prin urmare, acest exemplu contrazice complet obiecția respectivă. El dovedește exact contrariul ei…
Dar unii continuă să obiecteze: „Oamenii pot avea ‘un cuget curat’, într-un anumit sens, fără a avea credința adevărată.” Sunt de acord cu asta într-un sens restrâns; dar nu cu „un cuget curat” în sens simplu și absolut. Despre asta vorbește apostolul aici și asta e ceea ce îl îndeamnă pe Timotei să „păstreze” — dacă nu cumva prin aceasta s-ar înțelege că „păstrarea” presupune că el nu a avut acest lucru niciodată…
„Dar credința menționată aici înseamnă doar ‘doctrina credinței’.” Aduceți-mi o dovadă mai bună în sprijinul acestei idei!
Rămâne, așadar, că cineva care are credința ce produce un cuget curat poate totuși, în cele din urmă, să cadă de la credință.
LXXI. În al treilea rând, cei care sunt altoiți în măslinul bun, Biserica spirituală și invizibilă, pot totuși, în cele din urmă, să cadă. Căci astfel spune apostolul:
„Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: ‘Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.’ Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, iar tu stai în picioare prin credință; nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine. Uită-te, dar, la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut, și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat și tu.”
Putem observa aici următoarele:
Persoanele cărora li se adresează erau de fapt altoite în măslin. Acest măslin nu este doar Biserica exterioară, vizibilă, ci și cea invizibilă, formată din credincioși. Așa arată textul: „Dacă cel dintâi rod este sfânt, și aluatul este sfânt; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt sfinte.” Și: „din cauza necredinței, ele au fost rupte, iar tu stai prin credință.” Acești credincioși erau încă pasibili de a fi tăiați din Biserica invizibilă în care erau altoiți.
În acest punct, unii ar putea obiecta: (1) „Acest măslin nu este Biserica invizibilă, ci doar biserica-stat exterioară.” Ei pot afirma acest lucru; însă eu dovedesc contrariul: aici este vorba de Biserica invizibilă, „alcătuită din toți credincioșii sfinți”.
O altă obiecție: (2) „Că evreii care au fost tăiați nu au fost niciodată adevărați credincioși în Hristos.” Eu nu vorbesc despre evrei, ci despre acele neamuri menționate în versetul 22, pe care Sfântul Pavel le îndeamnă să „rămână în bunătatea Lui”; „altfel”, spune el, „veți fi tăiați”. Presupun că aceștia erau adevărați credincioși în Hristos. Cu toate acestea, erau în continuare pasibili de a fi tăiați.
Unii critici mai afirmă: (3) „Aceasta este doar o rupere de biserica-stat exterioară.” Dar cum poate fi dovedit acest lucru? O interpretare atât de forțată și de nefirească necesită un argument solid care să o susțină.
Alții afirmă: (4) „Există o puternică sugestie că aceste persoane, după ce au fost tăiate, vor fi altoite din nou.” Nu găsesc niciun argument în acest sens în text.
Rămâne, așadar, că cei care sunt altoiți în Israelul spiritual, invizibil, pot, în cele din urmă, să cadă.
LXXII. În al patrulea rând, cei care sunt ramuri ale lui Hristos, Vița adevărată, pot totuși să cadă în cele din urmă din har. Căci astfel spune însuși Domnul nostru Isus Hristos (Ioan 15:1–6):
„Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce rod, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să aducă și mai mult rod. Acum voi sunteți curați din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.”
Aici putem observa:
Persoanele despre care se vorbește erau în Hristos, „mlădițe ale Viței adevărate”. Unele dintre aceste mlădițe „nu rămân” în Hristos. Mlădițele care „nu rămân” sunt „aruncate”, izgoniți din Hristos și din Biserica Sa. Ele nu sunt doar „aruncate”, ci și „uscare”; în consecință, nu sunt altoite din nou. Ele nu sunt doar „aruncate și uscate”, ci și „aruncate în foc”. „Sunt arse.” Nu există cuvinte care să declare mai puternic decât acestea că cei care sunt ramuri ale Viței adevărate pot cădea în cele din urmă.
„Dar acest lucru”, spun unii, „oferă un argument în favoarea, nu împotriva doctrinei perseverenței sfinților.” În ce sens? Iată cum: „Există două feluri de ramuri în Hristos-Vița; unele roditoare, altele neroditoare. Unele sunt alese veșnic și acestea rămân în El și nu se pot ofili niciodată.” Însă tocmai acesta este punctul care trebuie dovedit…
„Celălalt gen de ramuri”, continuă ei, „sunt cele care sunt în Hristos doar în sens exterior, persoane care participă la întrunirile Bisericii și, din această cauză, sunt considerate ‘în Hristos’; aceste persoane sunt cele care ‘se usucă în timp’. Ele însă nu au avut niciodată viață, har sau rod din El.” Cu siguranță, însă, acesta nu e un argument viabil! Asta înseamnă pur și simplu să accepți din start punctul pe care trebuie să-l dovedești.
Unii argumentează că „«ramuri în Hristos» sunt, în acest caz, cei care nu au avut niciodată viață sau har de la El, pentru că Bisericile din Iudeea și Tesalonic sunt considerate a fi ‘în Hristos’, deși nu fiecare membru al acestora era neapărat și mântuit”. Neg această idee; ea nu poate fi justificată câtă vreme nu se dovedește că aceiași iudei sau tesaloniceni care nu au avut niciodată viață sau har de la Hristos pot fi totuși numiți de El „ramuri în El (în Viță)”.
În concluzie: credincioși reali, care sunt ramuri ale Viței adevărate, pot totuși, în cele din urmă, să cadă…
LXXIII. În al cincilea rând, cei care Îl cunosc pe Hristos atât de bine încât, prin această cunoaștere, au scăpat de întinăciunile lumii pot totuși să cadă din nou în acele întinăciuni și să piară veșnic. Căci astfel spune apostolul Petru (2 Petru 2:20): „În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (singura cale posibilă de a scăpa de ele), se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi.”
Dar cineva poate obiecta: (1) „Cunoștința lor nu era una experiențială.” Și cum poate persoana respectivă dovedi acest lucru? „Pentru că, dacă ar fi fost așa, ei nu ar fi putut să o piardă.”
În opinia respectivei persoane, (2) „A scăpa de întinăciunile lumii” nu înseamnă altceva decât o reformare exterioară. Cum însă poate fi dovedit acest lucru? Nu este adusă nicio dovadă.
Obiecția sună astfel: (3) „Persoanele în cauză nu au experimentat nicio schimbare. Ele nu erau altceva decât ‘câini și porci’, nu numai înainte și după, ci chiar și în timp ce se abțineau, în mod exterior, de la acele întinăciuni.” Sunt de acord că, înainte și după acea perioadă în care „au scăpat de întinăciunile lumii” (sau, după cum spune Sfântul Petru în prima sa epistolă, „de corupția care este în lume”, cf. 2 Petru 1:4), ei ar putea fi numiți fie „câini”, fie „porci”, pentru desfrânările lor. Dar că au meritat o astfel de denumire în acea perioadă nu pot admite fără o dovadă serioasă.
Rămâne, deci, valid faptul că cei care, prin cunoașterea „interioară” a lui Hristos, au scăpat de întinăciunile lumii pot totuși să cadă din nou în acele întinăciuni și să piară veșnic.
LXXIV. În al șaselea rând, cei care văd lumina slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos (cf. 2 Cor. 4:6) și care au devenit părtași Duhului Sfânt (cf. Evr. 6:4), mărturiei și roadelor Duhului (cf. Rom. 8:16; Gal. 5:22), pot totuși să se îndepărteze de Dumnezeu în așa fel încât să aibă parte de pierderea veșnică. Căci astfel spune scriitorul către Evrei (Evrei 6:4–6):
„Căci cei ce au fost luminați odată, și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.”
Însă, susțin criticii, apostolul enunță în acest text doar o posibilitate (presupunere): „Dacă ei vor cădea.” Răspunsul meu este: nu, apostolul nu face nicio presupunere. În original nu există niciun „dacă”. Cuvintele sunt: Ἀδύνατον [γὰρ] τοὺς ἅπαξ φωτισθέντας … καὶ παραπεσόντας…, adică: „Este imposibil să-i reînnoiești din nou spre pocăință pe cei care au fost odată luminați și s-au îndepărtat.”
„Nu. Cuvintele din original sunt literalmente astfel: ‘Este imposibil pentru cei care au fost odată luminați’ (și care s-au îndepărtat) ‘să fie reînnoiți din nou spre pocăință’. Adică, dacă se îndepărtează — ceea ce înseamnă, în engleza simplă, ‘dacă’ se îndepărtează.”
Iertați limbajul direct aici. „Va minți un om pentru Dumnezeu?” Fie tu, fie eu o facem; pentru că afirm categoric (și să judece între noi toți cei care înțeleg greaca) că în original nu este „și ei îndepărtându-se” (dacă ar fi așa, ar trebui să fie kai parapiptontas, la timpul prezent), ci kai parapesontas (participiul aorist), adică „și s-au îndepărtat”.
Prin urmare, aici nu este vorba de niciun „dacă”, de nicio presupunere, ci de o simplă stare de fapt.
LXXV. „Dar de ce crezi că aceste persoane erau credincioși adevărați?” Pentru că toate expresiile, în sensul lor simplu și natural, sugerează acest lucru. Ei „au fost odată luminați”, o expresie familiară apostolului, pe care el n-a aplicat-o niciodată altcuiva decât credincioșilor: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți și care este, față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17–19).
Din nou: „Căci Dumnezeu, care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6).
„Nu”, vor spune scepticii, „‘au fost luminați’ înseamnă doar că au fost botezați sau că au cunoscut doctrinele Evangheliei.” Nu pot accepta această obiecție până nu mi se aduc ca dovezi pasaje din scrierile Sfântului Pavel în care această accepțiune este evidentă.
În pasaj se spune că ei „au gustat darul ceresc” și „au devenit părtași ai Duhului Sfânt”. Apostolul Petru asociază cele două expresii (Faptele Apostolilor 2:38): „Botezați-vă pentru iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt” — prin care iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile lor, împreună cu toate celelalte roade ale Duhului.
Expresia „Au gustat din darul ceresc” este preluată din Psalmul 34:8: „Gustați și vedeți că Domnul este bun.” Ca și cum ar fi spus: „Fiți la fel de siguri de iubirea Lui ca de orice lucru pe care îl vedeți cu ochii voștri. Și lăsați această siguranță să fie dulce sufletului vostru, așa cum mierea este dulce limbii voastre.”
„Dar”, susțin criticii, „asta înseamnă doar că respectivele persoane aveau câteva noțiuni despre iertarea păcatelor și despre cer și unele dorințe în acest sens și că primiseră doar darurile extraordinare ale Duhului Sfânt.” Ei afirmă acest lucru, dar nu aduc nicio dovadă.
Rămâne, așadar, valabil faptul că cei care văd lumina slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos și care au devenit părtași ai Duhului Sfânt, ai mărturiei și ai roadelor Duhului pot totuși să se îndepărteze de Dumnezeu în așa fel încât să piară veșnic.
LXXVI. În al șaptelea rând, cei care trăiesc prin credință pot totuși să se îndepărteze de Dumnezeu și să piară veșnic. Căci astfel spune apostolul: „Cel neprihănit va trăi prin credință; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește nicio plăcere în el” (Evrei 10:38). „Cel neprihănit” (persoana neprihănită) „va trăi prin credință” — chiar acum trăiește viața care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și, dacă va răbda până la sfârșit, va trăi cu Dumnezeu pentru totdeauna. „Dar, dacă cineva dă înapoi”, zice Domnul, „sufletul Meu nu găsește plăcere în el”; adică, îl voi lepăda cu totul. În consecință, „darea înapoi” despre care se vorbește aici este numită, în versetul imediat următor, „dare înapoi către pierzare”.
„Dar persoana care se presupune că dă înapoi nu este aceeași cu cea despre care se spune că trăiește prin credință.” Răspund:
(1) Cine este atunci? Poate cineva să dea înapoi de la credință dacă nu a ajuns niciodată la credință?
(2) Dacă textul ar fi fost tradus corect, nu ar fi existat niciun motiv pentru această obiecție. Căci originalul sună astfel: ὁ [δὲ] δίκαιός μου ἐκ πίστεως ζήσεται, καὶ ἐὰν ὑποστείληται. Adică: „Omul Meu neprihănit, care trăiește prin credință — iar dacă dă înapoi — sufletul Meu nu va avea plăcere în el.” (Expresia implică același subiect; nu există alt nominativ pentru verb.)
„Dar și traducerea ta este inexactă”, spune criticul. Îl rog pe critic să-mi arate unde este greșită…
„Admit că poate da înapoi”, va spune criticul, „dar nu va da înapoi spre pierzare.” Dar atunci nu mai este vorba de niciun fel de „dare înapoi”…
„Totuși”, ar putea replica, „ceea ce afirmi tu este doar o presupunere, care nu dovedește niciun fapt.” Replica mea e că el admite aici, ca regulă generală, principiul „presupunerile nu dovedesc fapte”. Dar acest principiu nu e absolut. E adevărat: nu întotdeauna presupunerile dovedesc fapte; dar adesea o fac. Iar dacă ele dovedesc fapte sau nu, acest lucru trebuie judecat în funcție de natura presupunerii și ținând cont de contextul în care apare.
Culegere de Valentin Teodorescu
