Astăzi e prima zi de școală. O zi călduroasă și însorită. O diferență enormă față de cea trăită de mine cu câteva decenii în urmă. Îmi amintesc și acum cum pășeam plin de emoție împreună cu părinții (a fost singura dată când m-au însoțit la școală), spre cea care avea să-mi fie pentru câțiva ani insituție de învățământ, un fel de serviciu pentru copiii de vârsta mea. Călcam cu băgare de seamă, evitând micile băltoace de pe asfalt, pentru că da, era o zi mohorâtă și tristă de toamnă.
Începutul școlii a marcat clar o trecere spre o nouă etapă din viața mea. Cu o seară înainte mă jucasem cu mingea, în pantaloni scurți pe șoseaua complet uscată din jurul blocului, iar acum eram îmbrăcat în uniformă (de care eram mândru, mai puțin de emblema cu numele la care am și renunțat) și așteptam să intru în clasă, să îmi întâlnesc viitorii colegi și pe doamna învățătoare.
Și acum îmi aduc aminte cu emoție de mirosul de petrosin cu care era curățat și dezinfectat parchetul clasei, de mirosul de cretă de la tabla de lemn pe care am scris atâția ani; mă copleșea un fel de solemnitate, de parcă școala ar fi fost un fel de catedrală, iar eu un enoriaș ce stătea umil în fața unui mister ce urma să mi se dezvăluie. Primul coleg de bancă a fost un vecin de prin împrejurimi, cu care fusesem la grădiniță. Ne cream primele alianțe. Vorbeau tare, ne ridicam și ne așezam în banci de parcă am fi fost cine știe ce persoane importante.
În spațiul de sub bancă, asemenea unui pântec uriaș, ne băgam ghizdanele enorme, pline de rechizite (și din acea zi și de manuale). Îmi amintesc și acum grija cu care mi-am așezat penarul de lemn pe marginea desemnată a băncii și mi-am umplut stiloul cu cerneală. Era o adevărată artă, un exercițiu de precizie, să nu te murdărești pe mână, sau pe cămașă, de la călimara cu cerneală.
Astăzi școala este altfel. Cel puțin la exterior. Altfel de manuale, cu poze multe și derutant împăștiate pe pagină, cu caiete complementare cărora nu le văd rostul. Într-un fel sistemul de învățământ a rămas asemănător, deși nu se mai scrie cu creta, ci cu marcherul, sau se folosește o tablă digitală. Ce s-a schimbat fundamental, sunt copiii, felul în care ei privesc școala și învățarea.
Pentru noi, profesorii și manualele erau canalele de informație, lumina care ne ajuta să ieșim din bezna necunoașterii. Copiii de astăzi se scaldă într-un ocean informațional, plin de divertisment și noutăți, iar școala pare că nu le mai oferă prea mare lucru. Un profesor nu prea poate concura cu un vlogger, sau cu un influencer. În lumea accesului instant la informație, efortul tenace, lent și plicticos, de multe ori frustant al învățării pare nenatural și demodat. De ce să înveți când unul aproape de vârsta ta a făcut bani cu grămada din postări pe Instagram, sau Tik Tok? Și apoi întrebarea dureroasă: Ai văzut tu profesori bogați?
Și totuși nu se poate fără școală. Cu siguranță că ar trebui să se schimbe ceva. Să fie mai mulți profesori, mai bine plătiți, clasele mai mici, copiii grupați după capacitatea de asimilare, materiile făcute mai atractive, mai legate de viața practică. Numai că școala e o reflecție a societății. În trecut era importantă. Aici avea loc actul educațional. În zilele noastre acesta s-a mutat în online.
Pentru părinți este o adevărată provocare. Cu mentalitatea de acum câteva decenii, trebuie să se adapteze din mers la realitatea din teren. Poate că ei luau cândva coroniță, dar copiii lor strâmbă din nas și nici nu se sinchisesc ce note iau. Nu vor să învețe, nu le place nicio materie (uneori nici sportul), iar realizarea sarcinilor școlare reprezintă o adevărată tortură.
Cu toate acestea, niciun părinte responsabil nu va abdica de la menirea lui. Dacă nu va putea să toarne informație cu polonicul, va strecura cu lingurița: prin jocuri, cântece, discuții, povești de seară; copiii adoră poveștile și mai ales jocul, ocazie excelentă pentru a-i atrage către literatura universală, către valorile consacrate ale omenirii. Ce e val ca valul trece, tot așa va trece și curentul excesiv materialist cu care sunt dopați, iar ei trebuie să fie pregătiți, să fie creativi și să se adapteze la nou.
Un lucru cred eu important, este ca părinții să nu-și compare copiii cu ei, sau cu alții. Să nu spună (deși le vine așa de ușor: eu la vârsta ta făceam asta și asta). Fiecare este unic și trăiește în condiții de viață specifice. Nu știu cum am fi fost noi dacă ne-am fi născut în era dispozitivelor digitale. Și un alt aspect, să-i iubească necondiționat, indiferent de rezultate (în cazul de față rezultate școlare). Dragostea părintească nu depinde de notele la limba română, sau matematică. Notele reflectă doar nivelul de interes de la un moment dat al copiilor la materia respectivă. Le sunt de folos lor și atât. Copiii sunt bucuria noastră născută din iubire și nimic nu trebuie să tulbure aceasta.
Cu aceste gânduri, doresc tuturor copiilor (și implicit părinților, bunicilor, educatorilor, învățătorilor, profesorilor) un an școlar binecuvântat, cât mai plin de satisfacții, răbdare pentru a face față provocărilor, iar Mariilor, La mulți ani!
Dr. Mihai Tudor Gavrila
