În ultimii ani, am fost nevoit să parcurg drumuri lungi cu mașina. Sute de kilometri. Ore întregi la volan. Umpleam timpul ascultând podcasturi, prelegeri, predici sau pur și simplu lăsând mintea să rătăcească printre griji. Am decis însă la un moment dat să transform orele acelea în momente de recunoștință intenționată. Fără telefon, fără întreruperi, să experimentez altceva. Să transform acest timp în prilej de recunoștință conștientă.
Am început să Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce îmi venea în minte. Am început cu darurile mari: familia, sănătatea, biserica, slujirea, etc. Dar pe măsură ce gândurile curgeau, am descoperit că există o infinitate de motive de mulțumire. Detalii aparent mărunte precum aroma unei cafele băute, apusul peste dealurile din depărtare sau chiar simplul fapt că respirația mea continuă fără ca eu să o comand.
De fapt exercițiul a fost inspirat de Psalmul 103:1-2:
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui!”
Acest text nu este doar o chemare la laudă, ci și un antidot împotriva uitării spirituale. Practica recunoștinței a devenit, astfel, nu doar o disciplină emoțională, ci o formă de meditație biblică, o lucrare de igienă interioară în fața tendinței noastre naturale de a ne lăsa absorbiți de lipsuri și nemulțumiri.
În toate călătoriile și din toate exercițiile acestea am observat:
- Bogăția neașteptată a motivelor de recunoștință
Când începi să cauți binecuvântările din viața ta, una o aduce pe alta. Un gând te duce la altul și, înainte să îți dai seama, lista devine imposibil de epuizat. Au fost călătorii de 2-3 ore în care am umplut aproape tot timpul doar cu lucruri pentru care sunt mulțumitor și lista nu s-a epuizat.
- Ușurința cu care uităm
Nu cred că-i o surpriză pentru nimeni cât de ușor ne vine să ne plângem. Cât de repede ne întoarcem la nemulțumire. Psalmul 103 nu e doar un îndemn, ci și o corecție: sufletul trebuie instruit să-și amintească.
- Impactul asupra dispoziției
Recunoștința este leac și balsam pentru suflet. Pornisem „pornit” pe cineva într-o călătorie, și pe bună dreptate! După 30 de minute de „mulțumiri”, mă sună respectivul. Sunt 100% sigur că fără exercițiul mulțumirii i-aș fi răspuns altfel. Însă doza de smerire injectată prin recunoștință m-a ajutat să iert și să arăt har. Întreaga situație s-a răsturnat spre un final fericit.
- Egalitatea dintre lucrurile mari și cele mici
Nu doar binecuvântările majore aduc bucurie, ci și detaliile nesemnificative. Micile motive de recunoștință antrenează ochiul interior să vadă mai clar harul zilnic.
- Recunoștința în mijlocul suferinței
Aceasta nu este o disciplină rezervată celor „care o duc bine”. Chiar și în perioade de anxietate sau tristețe, există repere în care te poți ancora. Pentru mine sunt versetele și promisiunile biblice memorate. Nu bucuria produce recunoștință, ci recunoștința produce bucurie.
- Puterea obiceiului
Ați întâlnit oameni nemulțumiți din oficiu? La fel cum nemulțumirea poate deveni un reflex, și recunoștința poate fi cultivată până devine aproape automată. Dacă ajung la 70 de ani (deși țintesc spre 110) vreau să am o inimă care spune din instinct „mulțumesc” înainte de orice.
- Rădăcina smereniei
Recunoștința izvorăște din conștientizarea propriei măsuri mici în complexitatea lumii și măreția planului lui Dumnezeu. Când îți începi ziua gândindu-te: „Cine sunt eu să primesc toate acestea?”, fiecare experiență, oricât de banală, devine un dar.
Psalmul 103 ne invită să nu uităm niciuna dintre binefacerile Lui. Călătoria lungă cu mașina sau plimbarea prin parc pot fi un timp în care îți lași sufletul să binecuvânteze pe Domnul, enumerând cu voce tare sau în gând motivele de mulțumire.
Dacă practici recunoștința des, nu doar că vei „bifa” un exercițiu spiritual, ci îți vei reseta modul în care vezi lumea.
Autor: Iosua Faur
Pastorul Bisericii „Sfânta Treime” Brăila
