De ziua mea, am petrecut puțin mai atipic ca de obicei. Cum ambientul mă impresionează mai mult decât mâncarea, iar relațiile mă hrănesc cel puțin la fel de mult ca cele mai delicioase bucate, motivat de reel văzut pe internet, le-am pus câteva întrebări părinților mei, întrebări la care mă simt și eu în calitate de părinte, provocat să răspund. Dialogul i-a luat puțin prin surprindere, dar le-a și plăcut, pentru că a răscoli în noianul de amintiri, după o vârstă, devine o îndeletnicire zilnică, ce îți menține mintea trează și simțurile vii.
Ce ați simțit atunci când ați aflat pentru prima dată că o să aveți un copil (adică pe mine, eu fiind cel mai mare)?
Mama mi-a răspuns că fiind studentă în anul V de facultate, la medicină, s-a îngrijorat puțin, pentru că nu știa cum o să se descurce, ei neavând în acel moment nici casă, nici salariu fix, iar repartizările după terminarea facultății se făceau la țară, așa că nu prea știai unde o să aterizezi.
Părinții mei erau căsătoriți doar de un an de zile, tata era în Marină, dar încă nu terminase școala. Mama își dorise un copil (un băiat), dar apărusem prea repede și asta o neliniștea, în mintea ei lucrurile ar fi trebuit să mai întârzie puțin. Cu toate acestea, dragostea pentru odrasla ei a fost mai puternică ca orice teamă, iar când tata a venit în permisie (era detașat atunci al Slobozia și făcea naveta la București aproape săptămânal).
L-a întâmpinat pe scările de la căminul studențesc spunându-i că are să-i dea o veste bună, veste care l-a umplut pe tatăl meu de bucurie și totodată de mândrie (pe cât este de harnic și descurcăreț, ideea că va avea un copil l-a făcut să muncească cu și mai multă pasiune și spor). Apoi au petrecut ca doi porumbei fericiți în mica cămăruță pe care, ca studentă, o ocupa mama, făcându-și planuri de viitor (pentru trei).
Cu toate dificultățile pe care o sarcină le aduce, mama nu s-a lăsat doborâtă și a continuat să învețe cu tenacitatea pe care numai cineva crescut la țară, la munte, o are. Majoritatea profesorilor au fost înțelegători, mai puțin medicul de medicină legală care nu a scutit-o de proba de disecție pe cadavru, ceea ce i-a produs o greață puternică și un discomfort psihologic și fizic destul de urât.
Provocările au continuat până la finalul facultății, eu născându-mă prin cezariană cu câteva zile înainte ca mama să susțină teza de licență. La două zile după operație, slăbită, cu hemoglobina scăzută, dar fericită că are un fecior ieșit din trupul ei, a mers la examen. Colac peste pupăză, coordonatorul de lucrare, părăsise țara (era o evreică care plecase în SUA pentru a-și întâlni soțul), lăsând-o baltă chiar în ajunul examenului. Și-a prezentat lucrarea, așa cum am putut, dar fiind slăbită nu a putut vorbi cu convingerea care-i erau caracteristice. Deși era o teză grea, la care muncise mult, a primit o notă mai mică decât ar fi dorit, (i s-a dat nota 9) însă Dumnezeu a compensat și la repartiție a ajuns în județul Constanța, acolo unde avea serviciu tata.
Care a fost momentul când v-ați simțit cel mai mândri de mine, că sunteți părinții mei?
Nu au putut să îmi ofere un singur moment, pentru că, conform spuselor lor, au fost multe momente care i-au făcut fericiți și mândri. Mi-au menționat secvențe din copilărie, când întrebări ale mele, sau activități manuale îi făceau să întrezărească viitoare aptitudini intelectuale și profesionale. Știu că mama era topită să mă vadă în corul școlii când cântam „Prima scrisoare”. Îmi cerea să i-o cânt și acasă:
Scriu astăzi prima scrisoare
Și tare mândru mai sunt.
Am pus o rază de soare
Și-o floare-n orice cuvânt.
Ție măicuță iubită, prima scrisoare ți-am scris.
R.: Mamă, ești cea mai bună din întreaga lume,
Mamă, tu mi-ai dat viață,tu mi-ai dat un nume.
Din zorii tinereții, tu imi croiești drumul vieții,
Și chiar o poznă de fac cumva
Tu nu te poți supara…
Mama, vreau să cresc mare să te bucuri și tu,
Mândră să spui mereu:
Copilu-acesta minunat e-al meu!
Și mi-au mai menționat și alte momente: când eram premiant la școală, când am mers la olimpiada de fizică pe țară, am intrat la facultate, mi-am predat viața lui Dumnezeu, m-am integrat în biserică, m-am căsătorit, când și-au ținut în brațe nepoțica.
Care au fost durerile pe care a trebuit să le trăiți, ca eu să fiu fericit astăzi?
Nu am putut să îmi precizeze niște evenimente majore, pentru că în general, noi am fost copii care au înțeles eforturile părinților și ne-am văzut de învățat, de traiectoria noastră. Cu toate astea, eu imi aduc aminte de anumite momente de rebeliune care le-au pus inima pe jar. Din fericire au fost trecătoare și le-am făcut față ca familie, în final lucrurile echilibrându-se armonios.
Care sunt momentele pe care ați dori să le retrăiți cu mine?
Aici au răspuns inițial: copilăria (când copiii sunt mici și depind în totalitate de noi, sunt jucării în casă, se coboară raiul pe pământ), dar apoi au completat: toată viața. Adevărul este că privită global, viața noastră a fost una bună, în care nu am dus lipsă de nimic. Am avut acces și la produse de calitate, am fost și în vacanțe, am fost și la teatru, la operă, am fost expuși culturii universale. Tata a fost un povestitor remarcabil, știind să inventeze povești ad-hoc, pe care eu le sorbeam fascinat în timp ce mergeam împreună prin oraș. Spontaneitatea și perseverența lui, ca și încrederea pe care mi-o insufla în forțele proprii, mi-au fost reper de reușită mai târziu în viață.
Ce sfaturi mi-ați da ca să le iau cu mine?
„Muncește și încrede-te în Dumnezeu că va veni și o zi a răsplătirii. Mâna darnică se îmbogățește, dar zgârcitul sărăcește”.
A fost un timp plăcut, intens în emoții, bogat în amintir, de calitate, de care ne-am bucurat. Nu am simțit cum au trecut orele, pentru că atunci când ești alături de cei dragi, secundele se dilată și timpul stă pe loc.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru vârsta pe care o am, pentru că sunt sănătos și pot să mă bucur de cerul albastru de deasupra capului, de verdele copacilor, să respir aerul curat de munte, că am alături cea mai frumoasă soție, un înger nemeritat dăruit de Dumnezeu și un copil minunat, născut din iubire. Mă bucur și îi sunt recunoscător pentru părinții mei, pentru sora cu care am împărțit nu doar camera în copilărie, dar și o bună parte din viață, pentru biserica în care mă aflu, pentru prietenii și profesia care-mi oferă satisfacții, iar pacienților le dă mângâiere și alin în suferință.
Autor: Mihai Tudor Gavrilă
