Fraților, nu ne mai putem preface. Nu mai putem tăcea. Sufletul sângerează. Țara plânge. Pădurile urlă. Satele gem. Oamenii sunt înspăimântați. Casele sunt luate de ape. Drumurile sfâșiate. Mașinile aruncate în râuri ca niște jucării. Oamenii își caută agoniseala prin noroi, prin glod, prin ploaia care nu se mai oprește.
Apele nu mai au hotare, munții urlă, copacii se prăbușesc, iar cerul s-a înnegrit. De la Broșteni până la Drăgoiasa, de la Ostra până la Negrileasa, suferința se rostogolește ca o mare întunecată, plină de spaimă și pustiu. Nimeni nu mai poate spune că nu știe, că nu vede.
Cândva, pe locurile acestea își purtau pașii călugări, pustnici, sfinți și rugători care aduceau lumină din cer pe pământ. Acum, Dumnezeu a îngăduit potopul. Apele coboară peste păcate, peste vină, peste nepăsarea noastră.
Ne-am întors împotriva firii, am rănit pământul, am defrișat fără milă, am uitat că natura e creația lui Dumnezeu. N-o mai iubim, n-o mai prețuim. Și iată, că natura, creația Lui, se dezlănțuie. Și dacă însăși creația se răzbună, ce va fi când Dumnezeu, Creatorul, va trimite asupra noastră mânia Sa?
Noi ne uităm doar la ce se vede, dar durerea cea mai mare nu e numai în cele pierdute: lucruri, case, poduri. Durerea cea mai grea este în ceea ce ne lipsește pe dinăuntru. Ne-a secat diavolul sufletul. Ne-a stors de lacrimi. Ne-a golit de dragoste. Trăim ca străini de noi înșine. Păcatele strigătoare la cer au devenit normalitate.
Ne urâm unii pe alții, ne mâncăm între frați, ne judecăm în loc să ne plângem, ne îmbolnăvim unii pe alții cu vorbe rele. Până și în Biserici, între slujitori, intră vrajba și mânia. Nu numim, nu judecăm pe nimeni, dar ne doare sufletul. Ne doare când vedem că și acolo unde ar trebui să fie pace și rugăciune, se cuibăresc certurile și nepăsarea.
Toate acestea aduc urgia lui Dumnezeu. Ne-am abătut de la Cale. Ne-am rătăcit. Iar El, Tatăl, nu mai bate la ușă, ci trage clopotul mare peste lume: „Întoarceți-vă!”. El nu vrea pieirea noastră. El vrea pocăință, lacrimă, schimbare. Dar noi, noi mai avem putere să plângem? Mai avem lacrimi?
Unii suferă pierzând tot ce-au avut. Alții suferă nevăzut, mistuiți de un gol care crește și nu mai are margini. Suntem toți răniți. Suntem toți îngenuncheați. Dar e vremea să strigăm. Cu toții. Cu lacrimi. Cu suspin. Cu durere până la iad, ca Dumnezeu să Se îndure. Să nu ne piardă. Să nu ne lase. Să ne scape. Pentru că nu mai putem. Nu mai putem fără El.
Doamne, scapă-ne! Doamne, ai milă de noi!Ține-ne, că pierim!
Autor: Mănăstirea Piatra Tăieturii
