De fiecare dată când deschid Biblia, mă cuprinde o uimire tăcută. În fața mea se află un text vechi de milenii, dar viu, care nu este doar literatură, ci revelație. Mă întreb: cum pot înțelege corect ceea ce citesc? Cum pot discerne voia lui Dumnezeu din pagini în care se amestecă istoria, poezia, profeția, porunca și relatarea istorică?
Această întrebare devine o provocare constantă, pentru că Scriptura nu vorbește într-un singur registru. Ea conține atât cuvinte care stabilesc standarde eterne, cât și relatări despre evenimente unice, fără comentarii morale directe.
Încă de pe vremea când studiam la seminar, am înțeles distincția dintre prescriptiv și descriptiv. Prescriptivul Bibliei se referă la porunci și principii obligatorii pentru toți oamenii, în orice timp. În Exod 20, Decalogul oferă imperative clare: „Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu mărturisești strâmb.” La fel, în Predica de pe Munte, Cristos rostește cuvinte care nu descriu doar o atitudine frumoasă, ci stabilesc un standard sfânt: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă.”
Pe de altă parte, textele descriptive relatează fapte, contexte și alegeri ale oamenilor, fără a impune un model obligatoriu. Când Biblia vorbește despre căderea lui David în păcat cu Batșeba, nu aprobă acea faptă, ci pur și simplu o descrie, arătând consecințele unui astfel de gest. În același registru, când citim relatarea din Faptele Apostolior despre cum biserica primară își împărțea bunurile, nu găsim, ulterior, în epistole o poruncă apostolică care să impună acest model economic credincioșilor.
Scriptura însăși oferă criterii de discernere între cele 2 abordări. Apostolul Pavel, în 1 Corinteni 10, afirmă despre istoria lui Israel: „Toate aceste lucruri li s-au întâmplat ca exemple și au fost scrise pentru învățătura noastră.” El nu spune că faptele lor sunt normative pentru noi, ci că trebuie să învățăm din ele. Aici se vede înțelepciunea lui Dumnezeu: istoria devine învățătură, dar învățătura devine poruncă doar atunci când este clar stabilită ca atare.
Mai mult, în întreg Noul Testament, poruncile divine prescriptive sunt reafirmate cu putere. Ioan scrie: „Aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Isus Cristos și să ne iubim unii pe alții” (1 Ioan 3:23). Aici nu este descriere, ci prescripție – credința vie și iubirea activă definesc viața creștinului.
Dacă nu discernem corect, putem transforma istoria în poruncă și porunca în opțiune, căzând fie în legalism, fie în relativism. Putem lua fapte culturale ale Vechiului Testament și le putem impune ca norme eterne, fără a le privi prin lumina Crucii și a învățăturii lui Cristos. Sau putem reduce imperativele Evangheliei la simple idealuri frumoase, ratând chemarea radicală a Împărăției.
Știm cu toții că Scriptura cuprinde atât prescripția, cât și descrierea, dar lentila prin care trebuie citite aceste texte este chiar Persoana vie a lui Cristos. El este Cuvântul întrupat, împlinirea Legii și Domnul istoriei. În El, porunca și relatarea se unesc, pentru că El a trăit dreptatea poruncită de Tatăl și a răscumpărat omul căzut, așa cum citim în relatarea istorică.
De aceea, când citesc Scriptura cu o inima și când caut s-o înțeleg cu mintea, mă rog: „Doamne, învață-mă să înțeleg ce îmi poruncești și ce îmi arăți ca pildă, ca să trăiesc cu discernământ, credință și ascultare.” Numai așa pot fi un ucenic adevărat, ancorat în adevărul viu, pregătit să împlinesc voia Tatălui, purtând în mine lumina, iubirea și puterea lui Cristos, Calea, Adevărul și Viața.
Autor: Dorin Rus
