Între noi, Adamii, sunt multe cuvinte nerostite și prea puține inimi care să audă tăcerile noastre, prea puține mâini pe umăr în semn de „sunt aici”. Prea multe tăceri și prea puține întrebări care contează. Prea multă impresie de bine, de totul e sub control, de „sunt ok” și prea puțin spațiu pentru „nu știu ce-i cu mine, ce mi se întâmplă?”.
Între noi, bărbații, e un cod tăcut: să nu spui când te doare, să nu recunoști când nu mai poți, să nu ceri ajutor, că poate vei părea slab. În schimb, să taci și să duci, că așa ți s-a spus că e bărbăția. Dar tăcerea nu e totdeauna curaj. Uneori, e doar un zid între durerea mea și mâna ta care ar putea-o atinge. E o fereastră închisă într-o cameră care așteaptă aer. E o rană care nu mai sângerează în afară, dar s-a infectat înăuntru.
Adame, e timpul să începem să vorbim între noi. Să vorbim despre rușinea care ne-a intrat în oase și ne-a făcut să confundăm vulnerabilitatea cu slăbiciunea. Să vorbim despre anxietățile noastre – da, acelea care ne fac să nu putem respira când simțim că nu suntem destul. Despre furia pe care o purtăm ca pe o platoșă, dar care e, de fapt, doar durere neînțeleasă. Despre comparațiile care ne epuizează. Despre pofta de control care ne face să pierdem exact ce ne dorim mai tare: intimitatea.
Să vorbim despre pornografia care nu mai e despre plăcere, ci despre gol. Despre nevoia de a fi admirați, dar și frica de a fi văzuți cu adevărat. Despre eșecurile în intimate, în credință, în cuvântul dat. Despre părinții noștri tăcuți, sau dominatori, sau absenți. Despre ce înseamnă să fii bărbat, când nimeni nu te-a învățat cum.
Nu mai e timp să ducem singuri. Nu mai e timp să fim actori în propriile vieți. Nu mai e timp să pierdem ani din dorința de a părea ok. Nu mai e timp să iubim pe jumătate și să tăcem pe dinăuntru.
Între noi, Adamii, e vremea să ne reamintim că a fi bărbat nu înseamnă să nu simți, ci să simți fără să fugi. Să nu fugi din durere, ci să treci prin ea cu brațele deschise. Să nu te temi că dacă spui ce simți, te vei prăbuși, ci să știi că exact acolo începe vindecarea. Să nu aștepți să fie prea târziu ca să spui „am nevoie” sau „mi-e greu”.
Poate nu ne-au învățat cum, dar putem învăța acum. Nu pentru că avem toate răspunsurile, ci pentru că, între noi, Adamii, încă mai bate un dor tăcut de a fi întregi. Și poate că azi nu e nevoie să spui tot. Dar poate că azi e ziua în care nu mai taci tot.
Tu, Adame, ai cu cine să vorbești? Ai un suflet care te înțelege? Poate este chiar soția ta care abia așteaptă să-ți cunoască universul interior, cu tot ce conține el. Sau poate este un prieten, un frate, un duhovnic, un terapeut.
Ține minte, dragul meu: Nu e rușine să porți durere. E rușine să nu o lași niciodată să fie mângâiată. Spune-o! Nu doar ca să fii auzit, ci ca să fii eliberat.
Exercițiu de reflecție: Scrie, într-un jurnal sau într-un mesaj pe care nu-l trimiți nimănui, răspunsul sincer la una dintre întrebările de mai jos:
- Ce este un lucru pe care nu l-ai spus niciodată despre tine, de teamă că ai fi considerat slab?
- Când a fost ultima dată când ai simțit nevoia să fii ascultat și nu ai avut cui spune?
- Ce ți-ai dori să auzi de la un alt bărbat, dar nu ca sfat, ci ca alinare?
Poate e începutul unei conversații mai mari. Poate e doar un pas. Dar între noi, Adamii, chiar și un pas făcut împreună valorează o lume.
