Când iarna așterne peste lume liniștea ei de lumină și frigul se îmblânzește sub freamătul așteptării, prin casele oamenilor se aude cea mai cunoscută și mai cântată dintre colindele românești: „O, ce veste minunată.”
Este cântarea prin care poporul nostru a știut, mai bine decât prin orice predică, să spună miracolul Nașterii – vestea că Dumnezeu S-a făcut om și că lumina Sa a coborât în lume. E cântecul copilăriei și al credinței, cântecul care a trecut din gură în gură, din casă în casă, ducând cu el bucuria veștii celei bune a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Colinda s-a născut, spun cercetătorii, în jurul sfârșitului de secol XIX, posibil din condeiul lui Dumitru Kiriac-Georgescu, mare culegător de folclor și compozitor al inimii românești. Fie că a fost o creație cultă, fie că a izvorât din tradiția orală, ea a devenit repede un cântec de suflet, transmis din biserici în sate, din generație în generație, ca un ecou al veștii bune: „Astăzi S-a născut Cel fără de început.”
Această colindă, una dintre cele mai îndrăgite din tezaurul românesc, este cântată de copii și bătrâni, în biserici și pe ulițe, ca o Evanghelie în grai popular.
Textul începe cu uimirea cerului: „O ce veste minunată/Lângă Viflaim se-arată/Cerul strălucea, îngerii veneau/Pe-o rază curată.” Imaginea e cinematografică și teologică totodată. Cerul și pământul comunică printr-o rază – semn al apropierii dintre Creator și creație.
Îngerii, mesagerii luminii, nu mai vestesc o judecată, ci o bucurie: „Că-ntr-un mic sălaș/Lângă acel oraș/S-a născut Mesia”. În contrast cu măreția cerului, locul nașterii e smerit, nu departe de un adăpost al păstorilor. Dumnezeu alege nu palatul, ci coliba; nu fastul, ci simplitatea.
A treia strofă surprinde esența teologică a colindei: „În coliba păstorească, vrut-a Domnul să se nască, să se nască și să crească, să ne mântuiască.” Repetiția verbelor are o forță aproape liturgică. Ele descriu întreaga viață a lui Cristos în câteva cuvinte: nașterea, creșterea, jertfa, mântuirea. Coliba devine simbolul lumii noastre – modeste, reci, dar primitoare. Prin venirea Sa acolo, Dumnezeu sfințește sărăcia, timpul, viața.
Melodia colindei e lină și luminoasă, ca o curgere de har. Ea nu exaltă, ci mângâie; nu strigă, ci cheamă. În fiecare glas care o cântă se simte o tainică reînnoire: cerul parcă se deschide din nou, iar îngerii își reiau imnul. Bucuria acestei cântări nu e una zgomotoasă, ci blândă, curată, statornică – bucuria celor care au înțeles că Dumnezeu S-a făcut om pentru a-i ridica pe oameni la Sine.
Să primim și noi această veste minunată nu ca pe o amintire a unui trecut demult întâmplat, ci ca pe o realitate vie. Să cântăm nu doar cu vocea, ci cu viața.
Autor: Dorin Rus
