Moise se afla în mijlocul unui deșert – atât la propriu, cât și spiritual. Poporul tocmai se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu construind un idol, un vițel de aur, iar acum viitorul lor era incert.
Totuși, în acest moment de mare tensiune, Moise face o cerere îndrăzneață: El spune că, dacă prezența lui Dumnezeu nu îi va însoți până la destinație, ar prefera să nu meargă deloc.
Nu că Moise nu și-ar fi dorit țara promisă. Dar mai mult decât un pământ, mai mult decât orice progres, mai mult decât răspunsuri, Moise Îl voia pe Dumnezeu Însuși. El știa că niciun succes, niciun confort sau nicio direcție nu ar putea înlocui vreodată prezența apropiată a Domnului.
Există perioade în viață în care ne aflăm în propriul nostru pustiu: confuzi, secătuiți, nesiguri de pasul următor. În aceste momente, este ușor să tânjim după claritate. Dar, în realitate, avem nevoie de prezența lui Dumnezeu, nu doar de răspunsuri.
Pacea nu vine în urma cunoașterii planului. Ea vine atunci când știm că El este cu noi în acest plan.
Prezența lui Dumnezeu este semnul nostru distinctiv. Este ceea ce face ca pustiul să fie suportabil și chiar sfânt. Așa că, dacă te afli într-un loc în care sufletul tău se simte obosit sau fără direcție, lasă ca aceasta să fie rugăciunea ta: „Nu mă trimite decât dacă Tu mergi cu mine”.
Pentru că acolo unde merge prezența Sa, există întotdeauna viață, scop și pace – chiar și în deșert.
Sursa: YouVersion
