La 29 iulie 1912 se năștea, într-o familie evreiască din comuna Pantelimon de lângă București, cel care avea să devină una dintre cele mai luminoase și paradoxale figuri ale culturii și spiritualității românești: Nicolae Steinhardt, monahul cărturar de la Rohia, autorul Jurnalului fericirii, martor al secolului XX, mărturisitor creștin și supraviețuitor al totalitarismului.
Origini și formare
Numele său de naștere a fost Nicu-Aurelian Steinhardt. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era un inginer și arhitect de origine evreiască, veteran al Primului Război Mondial, decorat cu Ordinul Virtutea Militară pentru eroismul său la Mărăști. Mama, Antoaneta Steinhardt, provenea dintr-o familie înrudită cu celebrul psihanalist Sigmund Freud.
Nicolae a crescut într-un mediu cultural și intelectual stimulativ, urmând cursurile Liceului „Spiru Haret” din București, apoi ale Facultății de Drept. În 1936, își susține doctoratul în Drept constituțional la Universitatea din București. Paralel, s-a format ca om de litere, frecventând cenaclurile interbelice și devenind colaborator al revistelor literare, prieten apropiat al scriitorilor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu.
În 1934 publică primul său volum, În genul… tinerilor, o carte satirică scrisă în colaborare cu Emanuel Neuman. Însă cariera sa literară este întreruptă brutal în timpul regimului comunist.
Condamnarea și convertirea
În 1959, în contextul unui val de represiune împotriva intelectualilor, Steinhardt este arestat pentru refuzul de a depune mărturie împotriva prietenului său Constantin Noica, în așa-numitul „lot Noica–Pillat”. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică, pe care îi începe la Jilava.
În acest infern al detenției politice, are loc o experiență fondatoare: convertirea sa la creștinism. Este botezat în celula de la Jilava de către un preot deținut (părintele Mina Dobzeu, de confesiune ortodoxă), în prezența unor martori de diferite confesiuni – o imagine simbolică a ecumenismului suferinței din temnițele comuniste. Își asumă botezul cu o luciditate și o smerenie rar întâlnite, în plină maturitate intelectuală, la vârsta de 48 de ani.
Această convertire nu este una superficială, ci profundă și radicală, marcându-i întreaga viață ulterioară. În închisoare, suferința și revelația se împletesc într-o experiență pe care Steinhardt o va numi mai târziu „fericirea paradoxală”.
Mănăstirea Rohia – o altfel de libertate
Eliberat în 1964, după decretul general de amnistiere a deținuților politici, Steinhardt încearcă să revină în lumea literară, dar este marginalizat și supravegheat de Securitate. Timp de ani de zile trăiește retras, scrie, meditează și reconstituie din memorie Jurnalul fericirii, confiscat la percheziții.
În 1980 se călugărește la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde va trăi până la moarte ca monah și bibliotecar. La Rohia, devine duhovnic iubit, mentor pentru tinerii veniți în căutarea adevărului, sfătuitor și scriitor prolific. Aici va redacta unele dintre cele mai importante scrieri ale sale și va primi vizita unor personalități precum Ioan Alexandru, Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu.
Opera
Cea mai cunoscută scriere a sa, Jurnalul fericirii, este un amestec de mărturisire, meditație teologică, analiză politică și reflecție asupra destinului uman. Scris cu o sinceritate tulburătoare și un stil inconfundabil, Jurnalul fericirii a circulat clandestin înainte de 1989 și a fost publicat integral abia după căderea regimului comunist.
Alte volume semnificative:
Dăruind vei dobândi – eseuri și meditații creștine, centrate pe ideea de libertate interioară.
Primejdia mărturisirii – interviu și reflecții asupra martirajului creștin în comunism. Între viață și cărți – eseuri culturale și literare.
Eseu despre o concepție catolică a iudaismului – scriere de tinerețe, redactată în 1935 și recuperată postum.
Opera sa este caracterizată de o extraordinară erudiție, o viziune integratoare și un stil literar de mare rafinament, în care filosofia, teologia și literatura se împletesc armonios.
Moștenire
Părintele Nicolae Steinhardt a trecut la Domnul la 30 martie 1989, cu puțin timp înainte de căderea regimului care l-a persecutat. Mormântul său se află la Mănăstirea Rohia, locul unde sufletul său și-a găsit pacea.
Astăzi, Steinhardt este recunoscut drept una dintre conștiințele vii ale neamului românesc. Cuvintele sale rămân actuale, mărturia sa – un antidot la frică, la compromis și la uitare. Prin suferință, Steinhardt a cunoscut fericirea. Prin credință, a biruit disperarea. Iar prin cuvânt, a devenit nemuritor.
