Meditații pascale la începutul Săptămânii Patimilor
Deși nemărginit, Iisus a trăit la marginea unui imperiu. Îmbrăcat în slava Tatălui, El a acceptat sărăcia condiției umane. Părăsind casa Tatălui, Hristos n-a căutat un domiciliu pământesc. Fără să fi încălcat poruncile din Decalog, El ne-a chemat să depășim legea veche și să inaugurăm Împărăția lui Dumnezeu chiar din timpul vieții. Cum? Renunțând la idolatria puterii și devoalând toate gândurile răutății.
Neprihănit, Iisus a arătat o atenție specială pentru păcătoși: vameși nesătui, femei desfrânate și tâlhari. Prieten cu asceți intransigenți, precum Ioan Botezătorul (care „făcea drepte căile Domnului“), Hristos s-a dovedit blând, iertător și smerit cu inima.
Fără să se bucure de longevitatea lui Socrate, faima lui Xerxes sau luxul împăratului Tiberiu (frecvent refugiat la Capri), Iisus a marcat umanitatea că niciun alt învățător. Fără să fi scris cărți savante, El i-a îndemnat pe ucenici să iubească lectura, citind nu doar semnele vremii, ci și Psalmii sau profețiile din Scriptura.
Iisus și iudeii
După înfruntarea fariseilor și cărturarilor, sfârșitul era tot mai aproape. Poporul persecutat l-ar fi proclamat ca Mesia răzbunător, dar El a promis instituirea regatului iubirii, al păcii și al non-violenței.
Știind că va fi trădat, Iisus a respectat libertatea lui Iuda, cel care primește banii murdari, însă refuză darul pocăinței. La Cina cea de Taină, Iuda întinde bucata de pâine în vin, zâmbește enigmatic și fuge apoi să-şi toarne maestrul, nu fără un ultim sărut dat Iubirii. Când înțelege c-a ales moartea, nu Viața, Iscarioteanul se smintește și apoi își pune ștreangul.
În Grădina Ghetsimani, Iisus a rămas singur. Mai întâi, a fost abandonat de colegiul apostolilor care adorm din pricina tristeții. În fața amenințării cu moartea, prietenia și solidaritatea ajung să fie doar niște cuvinte calpe, goale de orice conținut.
Speriat de vocea gloatei anonime și acuzatoare, Petru va comite o triplă apostazie. Hristos înfruntă pe cont propriu noianul de minciuni, calomnii și trădări. În seara de joi, Ana și Caiafa regizează procesul, fără să-i ofere Mântuitorului dreptul elementar la apărare (primit, totuși, de mentorul lui Platon) Printre palme, acuzații și ofense, Iisus e obligat să răspundă monosilabic unor întrebări tendențioase, dacă nu cumva de-a dreptul ticăloase.
Sugestia că Mesia ar fi putut veni, împlinind astfel vechile proorociri, i-a înfuriat pe exegeții Vechiului Testament. Găsit vinovat pentru blasfemie, Iisus e arestat. Urmează-n Vinerea Mare interviul cu Pilat din Pont. Guvernatorul roman are obiective militare, nu curiozități metafizice. În loc să cerceteze problema adevărului, reprezentantul Senatului Roman din Iudeea caută să mențină ordinea și siguranța unei provincii cunoscută pentru starea permanentă de revoltă.
Atât pentru Ana și Caiafa, cât și pentru trimișii Cezarului, Hristos reprezenta nu doar o enigmă, ci și un scandal. Decât să vadă repornită persecuția la adresa poporului evreu, adică națiunea monoteistă oricum nemulțumită de politeismul greco-roman, liderii Templului au preferat să-L predea pe fiul Mariei din Nazaret.
E greu de crezut că-n noaptea petrecută-n arest, Iisus ar fi socotit că trăiește-n „cea mai bună lume din lumile posibile“. E puțin probabil ca vorba lui Hegel să-l fi putut consola, atunci când filozoful german a spus că „tot ceea ce este real e rațional“. Hristos e victima iraționalității colective a celor gata oricând să se spele pe mâini de orice responsabilitate.
Iisus și romanii
Inițial binevoitor, Pilat din Pont sfârșește-n postura scepticului nemântuit, capabil numai de întrebări retorice și observații cinice. Omul împăratului nu acceptă existența unui rege alternativ. Persecutat la numai 33 de ani, Hristos se simte-n exil. Gloatele întărâtate-l preferă pe Baraba-n locul lui Iisus. Urmează condamnarea la moarte, torturile inimaginabile și supliciul crucificării inițial prevăzut doar pentru criminalii recidiviști.
Redactarea unor grave capete de acuzare ar fi presupus colectarea de informații confidențiale despre cel învinuit – deci relatări ale unor martori oculari, care l-au cunoscut personal pe Iisus. Procedura penală este urgentată. Iisus se vede abandonat și înfruntă Calvarul, ajutat de câteva femei credincioase și susținut moral ori spiritual de ucenicul Ioan.
Între decența unui Iisus care tace şi rânjetul lui Baraba, mulțimea alege simbolul mârșăviei. Ca atare, Iisus e livrat morții într-un acord perfect cu ordinea politică dictată dinspre centru. Disprețuit de exegeții Torei, trădat de ucenici apropiați, Mântuitorul ajunge victima perfectă: mielul fără glas, supus oprobriului public.
Hristos e încoronat de soldați cu o cunună de spini; în fața lemnului pe care trebuie spânzurat, Mesia este scuipat şi bătut ca un câine; țintuit de piroane, fără anestezice, El primește oțet în loc de apă; hulit și batjocorit, Iisus înțelege că iadul este real, mai ales dacă Tatăl întârzie să vorbească. Fiul face cutremurătoarea implorare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Textul din Psalmul 22 continuă, însă, printr-o mărturisire de credință.
Moartea lui Iisus confirmă nu doar răutatea naturii umane, ci și triumful noului Adam în fața șarpelui, pe care-l zdrobește. Cum? Prin ascultarea de Dumnezeu.
Ceea ce Paștele inaugurează, așadar, este trecerea dinspre moarte către viață, dinspre imperiu către Împărăție, dinspre control către conducere, dinspre margine către centru, dinspre resentiment și ură către iertare și reconciliere.
Știind pentru ce să trăiască, dar mai ales cum să moară, Iisus Hristos se afirmă pe sine ca Regele al regilor, dar și ca Lumină a lumii pe care nimeni, nici măcar iadul, n-o poate pune sub obroc.
Mihail NEAMȚU
