În episodul trecut am învățat că Dumnezeu este prezent chiar și atunci când nu-L mai simți. Dar ce faci cu golul care rămâne în suflet? Cum poți trăi o viață de credință fără bucurie? Ce faci când știi că El este acolo… dar inima ta rămâne rece și tăcută?
Doi ucenici ai Mântuitorului mergeau triști și confuzi pe drumul spre Emaus. Cu câteva zeci de ore înainte, Domnul lor fusese ucis brutal pe o cruce, lăsând în urmă dezamăgire și speranțe ruinate. Încă afectați de dramatismul momentului, cei doi vorbeau despre cele întâmplate. Cu obidă. Fără speranță. Fără credință. Fără bucurie!
„Pe când vorbeau ei și se întrebau, Isus S-a apropiat și mergea pe drum împreună cu ei. (Luca 24:15)”
Dumnezeu însuși merge umăr la umăr cu omul, pe același drum. Și omul nu știe asta! Nu se poate bucura:
„El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?” Și ei s-au oprit, uitându-se triști. (Luca 24:17)”
DE CE SUNT CREDINCIOȘII TRIȘTI, CHIAR ȘI ATUNCI CÂND STAU ÎN PREZENȚA LUI DUMNEZEU?
Uneori avem FALSA IMPRESIE că El ne-a părăsit. Că ne-a abandonat. Că a eșuat în cele promise. Ucenicii așteptaseră cu entuziasm izbăvirea poporului. Dar Mesia a fost înghițit de mormânt. Un Dumnezeu care promite și apoi… dispare! Tot ce rămâne este un drum pe care să meargă triști, fără El.
EMOȚIILE sunt cele care ne trădează. Tot ele sunt cele care ne răpesc bucuria. Prea ocupați cu autocompătimirea, cu ochii adânc ațintiți pe propria durere, putem eșua în a-L vedea pe Dumnezeu lângă noi. El ne întreabă și noi răspundem. Dar totuși rămânem goliți de sens, inconștienți că viața merge pe lângă noi și noi refuzăm să o trăim.
Motivul pierderii bucuriei poate fi NECREDINȚA. Cei doi știau ce spuseseră proorocii. Aflaseră că Hristos trebuia să sufere. Dar acum au obosit să creadă în slava promisă.
„Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?” (Luca 24:25-26).
Mântuitorul le face ucenicilor un reproș clar, dar plin de compasiune. Mai întâi îi numește „nepricepuți”. Nu le reproșează lipsa inteligenței, ci incapacitatea lor de a înțelege planul lui Dumnezeu din Scripturi, care li se oferise de atâtea ori, indicând lipsa discernământului spiritual. Poți fi aproape de Isus, poți merge pe același drum cu El… și totuși să nu pricepi ce face Dumnezeu, dacă nu te lași pătruns de Scriptură cu o inimă deschisă.
Apoi le spune că sunt „zăbavnici cu inima”. Expresia sugerează lene spirituală emoțională, o întârziere în a crede – nu pentru că nu aveau informații, ci pentru că inima lor era greoaie și împietrită în fața adevărului. Deși auziseră mesajul, nu au permis ca el să le pătrundă sufletul și să schimbe ceea ce simțeau și așteptau. Nu e suficient să cunoști versete biblice! Trebuie ca inima să răspundă cu credință vie și cu încredere în promisiunile lui Dumnezeu, chiar când nu simți nimic.
Dumnezeu critică refuzul omului de a crede Scriptura în totalitate. El nu spune că cei doi nu credeau nimic – ci că nu credeau TOT. Poate că acceptau ideea unui Mesia biruitor, dar refuzau partea cu suferința și crucea. Credința matură nu selectează doar versetele plăcute. Ea Îl urmează pe Hristos și pe drumul crucii, nu doar al învierii.
Care sunt acele lucruri care nu îți plac din Scriptură? Ce dai la o parte, formându-ți astfel o credință incompletă care te orbește și te face să fii orb la prezența lui Dumnezeu în viața ta?
Dacă și tu mergi azi pe un „drum spre Emaus”, probabil că ești obosit, dezamăgit, fără vlagă. Știi că Dumnezeu există, dar nu mai găsești bucuria. Îl cauți, dar nu-L mai simți. Ți-ai dori înapoi bucuria, dar nu mai știi de unde s-o iei!
Iată 7 lucruri practice care te pot ajuta să regăsești bucuria în absența simțirii:
- HRĂNEȘTE ADEVĂRUL, NU EMOȚIA!
Nu aștepta „să simți” ca să crezi și să faci pași în credință. Citește Scriptura cu regularitate și lasă Cuvântul să-ți formeze inima, chiar dacă e uscată. Adevărul hrănește bucuria – nu invers.
Psalmistul nu își așteaptă sufletul… îl cheamă: „Pentru ce te mâhnești, suflete al meu?… Nădăjduiește în Dumnezeu!” (Psalmul 42:5) - CAUTĂ-L PE DUMNEZEU PENTRU CINE ESTE EL, NU PENTRU CE SIMȚI TU!
Dumnezeu nu este un furnizor de emoții plăcute. El este Rege, Păstor, Tată. Caută-L pentru Cine este, și vei descoperi că bucuria nu este un scop, ci o consecință. Când Îl cauți pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, nu pentru ce simți, bucuria vine după – nu înainte. - PRACTICĂ RECUNOȘTINȚA CONCRETĂ – ZILNIC!
Scrie sau rostește în fiecare zi trei lucruri pentru care ești recunoscător. Nu aștepta „să simți” mulțumire. Exprim-o, chiar și mecanic. Cu timpul, ea se va reaprinde în suflet. - NU CONFUNDA BUCURIA CU EXTAZUL SPIRITUAL!
Bucuria adevărată nu e un „fior religios” continuu. Este o rădăcină adâncă, nu o frunză tremurătoare. E posibil să fii întristat și totuși bucuros – pentru că bucuria vine din credință, nu din stare de spirit. „Întristați, dar întotdeauna veseli…” (2 Corinteni 6:10) - ÎNVAȚĂ SĂ PERSEVEREZI PRIN DEȘERTUL SPIRITUAL!
Dumnezeu nu ne părăsește când nu-L mai simțim. De cele mai multe ori, ne testează maturitatea. Continuă să mergi. Să rostești promisiunile. Să iubești. Să reziști cu El, nu doar inima tresare. - BUCURIA SE REAPRINDE ÎN RELAȚII ȘI SLUJIRE!
Nu te izola! Bucuria e adesea restaurată în comuniune – într-o conversație sinceră, într-un gest de slujire, într-un act de bunătate. Dumnezeu Se face simțit când îi iubești pe ceilalți. Nu merge singur pe drumul spre Emaus. - REAPROPIE-TE DE DUMNEZEU PRIN CONVERSAȚIE SINCERĂ ȘI CUVÂNT !
Ucenicii L-au redescoperit pe Isus nu prin vreo revelație bruscă, ci în timp ce vorbeau cu El (rugăciune) și ascultau Scripturile deschise (adevărul explicat și aplicat). Emoția a revenit după ce mintea și inima au fost atinse de Cuvânt. „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32)
Nu aștepta zadarnic și inactiv o minune. Deschide Scriptura. Roagă-te sincer. Rămâi într-un dialog consecvent cu Dumnezeu. Căldura va veni atunci când El va deschide gura să îți vorbească.
Bucuria nu vine întotdeauna cu lacrimi de extaz, ci cu rădăcini adâncite în adevăr. Pe drumul spre Emaus, ucenicii nu L-au recunoscut pe Isus prin emoție, ci prin Cuvânt și comuniune. Așa se reaprinde inima: când continui să mergi cu El chiar și în ceața nesimțirii. Emoția va veni – nu ca o recompensă, ci ca o roadă a umblării credincioase cu El.
Nu renunța.
Nu fugi.
Nu te opri.
Perseverează.
Și inima va arde din nou…
Autor: Marian Zaharia
