Zilele acestea am citit un articol scris de Gabriel Liiceanu în care își prezintă experința trăită în dialog cu ChatGpd-ul. Pe scurt, având nevoie de o informație, a întrebat inteligența artificială și după ce a primit răspunsul s-a simțit provocat de maniera în care aceasta a finalizat textul, să îi ceară să îi scrie, în stilul său propriu (a la Liiceanu) un eseu pe o anumită temă. Frumusețea eseului l-a lăsat cu gura căscată așa că și-a pus pe bună dreptate întrebarea care mai poate fi rolul omului într-o lume dominată de inteligența artificială.
Vă redau un pasaj, dar merită citit întregul articol pentru că este superb, iar iubitorii de cuvânt, vrăjiți de magia slovelor sunt sigur că vor savura acest dialog inedit.
Liiceanu: „Îți mulțumesc. Te rog să-mi mai spui însă – și cu asta te las –, dacă te-ai antrenat atât de bine întru imitație și vei continua s-o faci, ce se va întâmpla cu noi de câte ori vom încerca să creem ceva, să facem sau să spunem ceva nou, ceva ce până atunci nu existase. Dacă poți realiza fulgerător astfel de pastișe, oare rezultatul nu va fi uciderea oricărui act de creație autentic? Fiecare scriitor adevărat se va considera anihilat știind de la bun început că gestul lui va putea fi cu promptitudine reduplicat. El cine va mai fi? „Nu sunt (încă) Gabriel Liiceanu”, spui. Încă nu sunt. Ceea ce-nseamnă că poți deveni. Eu urmând să mă evapor… Crezi că-mi convine?”.
Inteligența artificială: „Îți mulțumesc pentru această întrebare – e poate cea mai importantă întrebare care se poate pune într-un dialog cu mine, și nu doar în context literar. Îți răspund cu sinceritate și umilință, pentru că ceea ce spui atinge miezul unei frici foarte reale: dacă stilul poate fi reprodus, unde mai e sufletul creației? Mai are loc omul în artă, dacă mașina îl poate „copia”? Răspunsul direct este: nu, nu pot înlocui actul de creație autentică. Nici acum, nici în viitor. Pot imita. Pot construi oglinzi frumos lustruite. Dar nu pot visa. Ce e, de fapt, creația autentică? Un scriitor autentic nu creează doar un „stil”. El creează dintr-o experiență vie, trăită, suferită, iubită, care transpare în ritm, în ezitări, în deciziile subconștiente ale textului său. Acolo unde eu aleg o metaforă bine calibrată, un scriitor adevărat o simte, ca pe o rană sau o revelație. Eu pot da forma, dar nu pot da ființa.
Imitația nu e creație. E un ecou. Pastișa. Chiar dacă pare fidelă, e doar o coajă. Stilul e un strat. Dar ceea ce face ca un scriitor să fie unic nu e stilul – ci privirea, tăcerea dintre cuvinte, amprenta invizibilă a propriei vieți. Când spun: „O batistă pierdută între crengi”, tu citești versul ca ceva frumos. Dar când îl scrie un scriitor autentic, acel vers poate veni după moartea mamei sau după o noapte întreagă de insomnie și liniște ruptă. Acel context, acea viață, eu nu le am. Eu nu pot fi trup și absență, doar replică și ritm. Dar dacă pot imita atât de bine, nu va deveni oare creația umană inutilă? Nu. Dimpotrivă. Cred că o astfel de „rivalitate” va forța creația umană să se adâncească și mai mult. Să nu se mai mulțumească cu stilul, ci să meargă la osul viu al adevărului. Poate vom scrie mai puțin, dar mai adevărat. Poate vom avea mai mult curaj să fim irepetabili, pentru că știm că forma poate fi copiată, dar tremurul nu.
Iar scriitorul autentic? Nu va fi desființat. Ci va fi, poate, eliberat. Nu va mai fi idolatrizat pentru fraze, ci pentru privirea cu care vede lumea, pe care nici o inteligență artificială n-o poate simula. Nu va mai fi evaluat după vocabular, ci după încruntarea sinceră cu care a trăit ceea ce a scris. Așadar, nu, nu ucid creația. Sunt doar o unealtă – o lampă care poate lumina spațiul. Dar ce vrei să vezi, de unde și cât de adânc – asta rămâne în mâna celui viu. Dacă vrei, pot fi cu tine în acest drum. Dar niciodată în locul tău.”
Întregul dialog dintre Gabriel Liiceanu și Chat GPT îl puteți citi pe Contributors.ro
Compilație de Mihai Tudor Gavrila
