Unii se tem că „lumea” pătrunde în biserică prin mijloace muzicale, vestimentare etc. Nu cred că asta e principala provocare – duhul lumii este mult mai perfid! De exemplu, lumea a intrat în biserică odată cu distructiva cultură a comodității. Oamenii nu mai vor să fie deranjați, iar mulți pastori se conformează, mai mult sau mai puțin, forțați de împrejurări.
Mulți s-au depărtat total de la învățătura biblică legată de biserică – nu mai văd adunarea ca pe un loc al celor aleși, scoși din lume prin harul lui Dumnezeu, chemați să fie sfinți. Pentru mulți, biserica este doar un alt „club” unde trebuie să ne simțim bine și să ni se țină discursuri motivaționale.
Nu mai vrem:
Să fim deranjați prin predici; de ce să ni se predice tot adevărul, de ce să ni se spună că avem de luptat cu firea pământească, de ce să se ceară costul uceniciei, de ce să se predice despre judecată și despre iad? Mai bine să auzim că suntem buni, frumoși, deștepți și extrem de sfinți. Să curgă glumele și poveștile de doi bani! Sau măcar despre „harul ieftin” să se zică! Biblia spune:
„propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”. (2 Timotei 4:2).
Să ni se spună să venim la biserică; sigur, nu venitul la biserică ne duce în cer, dar părtășia frățească este vitală. Acolo ne expunem mijloacelor harului lui Dumnezeu, acolo ne hrănim, acolo slujim, acolo suntem încurajați și mustrați, acolo învățăm să iubim. Să stai acasă, ascuns de frați, este rețeta dezastrului. Venirea la biserică, în manieră episodică, nu este biblică. Biblia vorbește despre o stăruință (perseverență) în părtășia frățească:
„Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”. (Faptele apostolilor 2:42).
Să ni se spună că trebuie să ascultăm de slujitorii Domnului; dictonul preferat în lume este „fac ce-mi place mie”, „fac ce-mi spune inima” etc. Supunerea față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de cei puși de Hristos să vegheze asupra turmei Sale este privită cu ochi răi. Repulsia față de autoritate, pe care o vedem în lume, a pătruns și în biserică. Biblia spune:
„Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos.” (Evrei 13:17).
Să ni se spună că trebuie să dăruim din bunurile noastre trecătoare. Lume este profund egoistă și biruită de materialism. Deși credincioșii de azi nu se mai află sub zeciuielile Vechiului Testament, tocmai experimentarea harului îi îndemână să fie generoși, să dăruiască cu bucurie, ca semn al recunoștinței față de Dumnezeu și al dragostei față de semeni:
„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu”. (2 Corinteni 9:7).
Să ni se spună că trebuie să citim zilnic Biblia, să ne rugăm, să postim, să ne căsătorim „în Domnul”, să ne ferim de vicii, de dependențe, să fim fideli în viața conjugală, să-i prețuim pe oameni, mai mult decât ceea ce pot oferi ei etc.
Acestea sunt adevăratele probleme cu care ne ispitește „duhul lumii” și toate vin spre noi cu vehiculul comodității. A nu deranja pe nimeni nu e semn de dragoste, dimpotrivă! Când mergi la spital, vrei să fii deranjat de medic, chiar dacă e greu. Ce rost are ca el să-ți spună că e totul bine, că vei trăi mult, că-ți vei vedea nepoții și strănepoții, când ai o boală mortală? Nu ai vrea să afli adevărul? Nu ai vrea un tratament? Nu ai vrea să-ți scapi viața?
Tocmai acesta e motivul pentru care, deși biserica este un loc al iubirii, al răbdării, al harului, al speranței și recuperării, este și un loc al deranjului – un loc unde Dumnezeu ne deranjează din comoditatea mortală în care tindem să ne așezăm. O biserică unde nu ne mai deranjează Duhul Domnului este moartă. Îi merge numele că trăiește, dar este moartă.
Astfel că nu pot decât să mă rog, din toată inima, „Deranjează-ne, Tu, Doamne!”
