Dumnezeu Se apropie de inima omului într-un mod personal și tainic, nu printr-un singur canal, ci printr-o diversitate de forme adaptate fiecărui suflet. De-a lungul veacurilor, credincioșii au recunoscut că El nu Se limitează la cuvinte sau semne exterioare. Dumnezeu vorbește, atinge, mustră și mângâie – iar toate acestea se strecoară în inimă prin moduri diferite de receptare, potrivite sensibilității fiecăruia.
Primul mod este rațiunea luminată de credință. Când mintea se apleacă asupra Scripturii, când învățătura prinde contur în gândirea ta, când versetele capătă coerență în context – acolo Dumnezeu se face înțeles. „Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11:3). Nu e vorba doar de logică, ci de o rațiune transfigurată, care vede cu ochii inimii.
Al doilea mod este emoția mișcată de Duhul. Uneori, inima tresaltă în rugăciune, se topește într-un vers cântat, sau izbucnește în lacrimi fără explicație rațională. Acesta nu este sentimentalism, ci atingerea personală a lui Dumnezeu, care vine „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6).
Un alt mod este conștiința trezită. Acel freamăt lăuntric care ne mustră când greșim, dar și ne dă pace când umblăm în adevăr. Duhul Sfânt „va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8). E vorba de acea lumină interioară care nu minte și nu se stinge decât dacă ne punem, voit, împotriva ei.
Urmează imaginația sfințită, uneori privită cu suspiciune, dar vitală. Atunci când ne imaginăm cerul promis, când vedem cu ochii sufletului pe Isus stând la dreapta Tatălui, când ne lăsăm purtați de pildele Evangheliei – trăim o întâlnire reală cu realitățile nevăzute. Dumnezeu a vorbit în visuri, în vedenii, în tablouri profetice.
Există și vocea interioară, acea șoaptă blândă prin care Dumnezeu ne vorbește tainic. Nu e vorba de halucinații sau voci ciudate, ci de acea liniște profundă în care se naște o convingere clară: „Acesta este drumul, mergi pe el!” (Isaia 30:21).
Și mai este memoria harului. Amintiri sacre din copilărie, versuri de cântări uitate, rugăciuni spuse de bunici – toate acestea pot deveni locuri de întâlnire cu Dumnezeu. „Adu-ți aminte de Dumnezeul tău” (Deuteronom 8:18). El lucrează și prin trecutul pe care îl curăță și îl sfințește.
În cele din urmă, rămâne tăcerea – poate cel mai profund mod de receptare. Acolo unde nu se simte nimic, acolo unde nu se vede nimic, dar unde sufletul stă în așteptare. Este locul credinței pure, care nu are nevoie de semne, ci doar de o prezență. „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră” (Isaia 30:15).
Acestea sunt modurile inimii de a-L primi pe Dumnezeu. Nu toate se manifestă în același timp. Unele vin în furtună, altele în șoaptă. Unele aprind flăcări, altele aduc rouă. Dar fiecare deschide o fereastră spre Cer.
Autor: Dorin Rus
Colaborator RVE
