Viața lui Maurice Bailey, un burlac convins din Derby, Anglia, avea să se schimbe complet după ce a întâlnit-o pe Maralyn. Cei doi aveau în comun o anumită obișnuită pentru solitudine.
Maurice o dobândise în copilărie, când fiind bolnav de tuberculoză fusese obligat să petreacă multe luni, singur în pat, în camera sa. Cum familia nu știuse să umple acest gol, ajunsese să se distanțeze de el, cu prima ocazie părăsind-ul și nefăcându-și obiceiul de al mai vizita. Trei hobby-uri: navigatul, alpinismul și pilotajul îi ofereau acestuia adrenalina necesară pentru a supraviețui.
Maralyn a descoperit solitudinea după divorțul părinților ei. Fusese adoptată de unchiul și mătușa ei, dar își găsise pasiunea în a petrece timpul în natură, preferând-o petrecerilor cu alți tineri de vârsta ei.
Cei doi s-au întâlnit la un raliu și pentru prima dată Maurice a realizat că golul său afectiv poate fi umplut de prezența lui Maralyn. Se completau de minune: el timid, ea încrezătoare și cu poftă de viață, a aderat imediat la pasiunile sale. După ce s-au căsătorit, și-au propus să vândă casa în care stăteau și cu banii să cumpere o barcă cu care să facă înconjurul lumii și să se stabilească în Noua Zeelandă.
După câțiva ani de pregătiri, la bordul bărcii botezate Auralyn, pe 28 iunie 1972, cei doi au pornit la drum, navigând de-a lungul coastei peninsulei iberice, apoi traversând Atlanticul și ajungând în Arhipelagul Caraibelor. Au traversat canalul Panama și se îndreptau către Insulele Galapagos. Ce semăna cu un voiaj de nuntă, avea să se transforme într-un coșmar pe 4 martie 1973, când barca lor a fost lovită de o balenă lungă de 12 m și scufundată, cei doi reușind să se salveze pe o plută și o barcă gonflabile.
Singuri, pierduți într-un ocean fără sfârșit, Maurice și Maralyn au început să se gândească la soluții. Astfel, au pus la punct un plan de a ajunge, potrivit cu posibilitățile pe care le aveau, în ruta vapoarelor ce navigau spre Galapagos. Norocul părea că le surâde pe 12 martie, când un vapor a trecut pe lângă ei, dar spre consternarea lor, rachetele de semnalizare nu au funcționat, iar semnalele pe care le-au făcut ei cu mâna nu au fost observate.
Zilele deveneau tot mai lungi și mai deznădăjduite. Alimentele puține pe care le aveau s-au terminat, supraviețuirea fiindu-le asigurată din consumul sporadic de pește crud, broaște țestoase și apă de ploaie.
La un moment dat se gândesc să înhame la pluta lor o broască țestoasă pentru eficientizarea locomoției, însă metoda nu funcționează. Pentru a-și distrage atenția și a-și ridica moralul, adoptă o mică broscuță țestoasă, care devine mascota lor. Ținerea unui jurnal de către fiecare, în care nu uitau să-și menționeze planurile de viitor, făcea de asemenea parte din arsenalul de metode menit să le asigure supraviețuirea. La un moment dat, în timpul unei furtuni, Maurice a fost aruncat în apă, dar cu un efort supraomenesc reușește să se întoarcă în barcă.
Subnutriți, deshidratați, cu diaree, singuri (broscuța țestoasă murise), numai piele și os, bântuiți de halucinații, deznădajduiți (vapoarele treceau pe lângă ei, dar nu-i observau din cauza lipsei mijlocelor de semnalizare), pe un ocean indiferent, plutind în derivă luni de zile, șansele de a fi salvați păreau că s-au terminat. La un moment dat cei doi au luat în discuție ca în cazul în care unul din ei ar muri, celălalt să-l mânănce pentru a supraviețui.
Dar providența a avut un alt plan cu ei și în a 118 zi de la impactul cu balena, cei doi sunt salvați de nava coreeană de pescuit oceanic Wolmi 306. Aici au primit cele mai bune îngrijiri, iar povestea lor a ajuns să fie cunoscută în întreaga lume prin intermediul presei, dată fiind raritea cazului lor: supraviețuirea 118 de zile pe mare cu mijloace minime. Maurice avea să publice o carte în 1974, intitulată ”117 Days Adrift”, în care și-a expus experiențele trăite de el și soția sa.
Ai fi spus că după pățania aceasta, după succesul avut cu cartea, cei doi s-au liniștit la casele lor, însă dorul de aventură i-a cuprins din nou și după achiziționarea unei alte bărci, pe care au numit-o Auralyn II, au pornit, alături de câțiva prieteni, spre Patagonia.
Povestea lor nu este numai despre curaj, despre acea putere interioară a omului de a nu fi înfrânt, de rezista în fața stihiilor naturii, ci este și o reflecție asupra căsătoriei, asupra legăturii care face ca doi oameni diferiți să devină una, la bine și la greu.
Astfel, Maurice, meditând cu ocazia plecării în călătorie la fastul de la început și la greutățile pe care le presupune călătoria în sine, a făcut o analogie între nuntă și mariajul propriu-zis, nunta presupunând fast, eleganță, pe când căsătoria rutină, perseverență, comunicare, susținere reciprocă (el avea să spună că soția sa l-a salvat de două ori: odată de la o viață de singurătate, iar a doua oară în timpul naufragiului, când epuizat, ar fi dorit să renunțe) și dificultăți pe care cei doi sunt provocați să le învingă împreună. Astfel se conturează una din ilustrațiile căsătoriei: ”doi oameni blocați pe o mică plută, care încearcă să supraviețuiască”.
Povestea lor a inspirat-o pe scriitoarea britanică Sophie Ermhist să scrie cartea: “Maurice și Maralyn: O balenă, un naufragiu și o poveste de dragoste” carte ce avea să devină una dintre cele mai citite și apreciate cărți ale anului 2024, o carte pe care o recomand cu căldură celor care vor să iasă din rutina cotidiană și să găsească prospețime și un sens mai profund asupra existenței.
Autor: Mihai Tudor Gavrilă
