Nostalgia provocată de atitudinea credincioșilor față de actul închinării din anii ’90, ba chiar și de dinainte, ne copleșește. Vă aduceți aminte cum era?
Eram mulți și bisericile se dovedeau neîncăpătoare. Veneam la biserică de cele mai multe ori în grupuri, ca o bisericuță în mers, ca să prindem loc în marea Adunare a credincioșilor. Nu-ți permiteai să întârzii că rămâneai fără loc sau mai rău, stăteai la ușă, în curte, la câțiva metri buni de amvonul bisericii.
Cu ce ne confruntăm azi? Cu un absenteism congregațional. Tocmai cei care trebuie să fie biserica, adunată în Numele lui Hristos, pentru glorificarea lui Dumnezeu și mărturie în fața lumii, nu mai sunt. Dar unde sunt? Căutăm răspunsuri obiective, dar teama mea este că natura problemei e una de ordin valoric, ține de ce iubim sau de ce nu mai iubim, de priorități așezate corect sau nu.
Motivarea absenteismului, nu neapărat este declarată, dar în subconștientul nostru sunt întreținute greșit anumite pseudo-convingeri, care merg chiar până la nivelul de crez.
Nu merg din cauza programului, lucrez mult, sunt ocupat. Cea mai des întâlnită scuză. E foarte adevărat că serviciile de azi nu mai sunt serviciile de ieri. Azi lucrăm până târziu, ne sunt date ținte de timp și de productivitate, avem parte de tot felul de training-uri până și duminica. Odată venit acasă sarcinile de familie sunt la fel de mari: teme, copii de consiliat, părinți bolnavi sau multe altele. Aici se impune o regândire serioasă a programului.
Ce vrei de la tine și ce orizont de viață vrei să alegi. Am îndrăzneala să o spun: în viață nimic nu este mai important ca relația cu Dumnezeu reflectată într-un atașament total față de Casa lui Dumnezeu. Nu iubi banii, iubește-L pe Cel care poartă de grijă pentru banii tăi! Fii responsabil față de casa ta, însă iubește Casa Domnului!
Nu merg pentru că se transmite pe internet, e mai comod, mai fac și altceva… E tensiunea aceasta legată de oportunitatea ultimilor ani. E bine sau nu-i bine să transmiți prin internet programul bisericii? Discuția poate fi lungă, cu argumente pro și contra. Cert este că transmisiunile prin internet nu trebuie să se constituie ca o alternativă a integrării mele în închinarea bisericii atâta vreme cât sunt bine, cât pot să ajung, cât sunt acasă.
De fapt, emoția închinării, bucuria părtășiei în Hristos nu poate fi atinsă la nivelul ei maxim decât atunci când sunt cu comunitatea credincioșilor, în duhul cântării și rugăciunii din prezența Celui sfânt, în cadrul creat în mod divin ca să se vestească Evanghelia lui Dumnezeu. Transmisiunile prin internet sunt pentru cei nemântuiți, pentru cei bolnavi, pentru cei plecați departe, pentru cei care din motive obiective nu sunt la biserică! Folosiți aceste transmisiuni cu convingerea deplină că realmente nu ați putut ajunge la Casa lui Dumnezeu. Raportați-vă cu reverență față de chemarea închinării!
Nu merg din cauza unuia sau altuia. „E acolo cutare sau cutare…nu mă (mai) duc cu ei.” E foarte adevărat că sfinți desăvârșiți vom fi doar sus. Aici suntem cu toții păcătoși iertați prin sângele Domnului Isus. Suntem sfinți în mod pozițional și angajați în fiecare zi în procesul sfințirii. Desigur, e de dorit să fim modele de urmat, dar uneori viața noastră nu e un indicator bun. Partea frumoasă e aceea că tot părtășia frățească are menirea de a ne îndrepta viața și purtarea. Fiind împreună ne corectăm, ne mustrăm, ne ajutăm să atingem chipul lui Hristos.
Cum să vină alături de noi cei din afară? Putem fi piedici, biserica poate fi opacă pentru cei nemântuiți din cauza celor mântuiți. Pentru noi toți rămâne un singur exemplu desăvârșit prin excelență: Domnul Isus, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre! Uitați-vă la El și prin El la cei mântuiți în proces de desăvârșire.
Nu merg, azi sunt prea obosit, sunt extenuat, e singura mea zi liberă. Oboseala a devenit cronică. Ne trezim deja obosiți și ne culcăm de-a dreptul istoviți. Factorii sunt multipli, cauzele sunt diverse. Rezolvarea este să ne facem timp pentru odihnă din altă parte, nu din timpul Domnului, din timpul bisericii. Cred că avem suficient timp pentru noi ca să nu mai luăm și din cel care I se cuvine Lui. Timpul Domnului trebuie să fie un timp neatacabile de nimic!
A dormi până târziu duminică dimineața, cu gând că te odihnești, e un păcat. Am siguranța că locul închinării înviorează și inima și mintea, și trupul și sufletul, totul în mine poate fi împrospătat. Dumnezeu a integrat în sărbătoarea credincioșilor toate elementele necesare revigorării, trezirii, înălțării sufletești. Când nu vin la biserică le ratez și s-ar putea să fiu tot obosit, tot fără viață, tot fără putere.
Iată un sfat și o avertizare atât de potrivite pentru zilele noastre:
„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții…” (Evrei 10:25).
Autor: Ioan Cocîrțeu
