Și totuși, pentru mulți dintre noi, Paștile sunt o sărbătoare calendaristică, nu o realitate cotidiană. Ne pregătim cu solemnitate, postim, cântăm „Cristos a înviat!”, ciocnim ouă roșii – și apoi… revenim la ritmul vechi, uitând că moartea a fost înfrântă, că viața noastră are acum un alt centru, că trupul Înviat nu stă într-un mormânt, ci trăiește în noi.
De ce uităm atât de repede de Cristos cel viu, care este la fel de viu azi ca și atunci?
Poate pentru că nu mai trăim cu foamea după prezența Lui. Ne hrănim cu momente, nu cu comuniune. Ne emoționează crucea, dar uităm să locuim în lumina mormântului gol. Facem din Înviere o amintire, nu o putere vie, nici o constantă de zi cu zi. Ne oprim la simboluri și nu pătrundem în realitatea spirituală care ne cheamă la metanoia – la o schimbare a minții, a direcției, a inimii.
Și totuși, Învierea cere să fie trăită, nu doar comemorată.
Adevărul Învierii nu e un capitol închis în Evanghelii, ci o deschidere spre o altă existență. Apostolii nu au mers mai departe doar cu o poveste frumoasă – ci cu o prezență care li s-a arătat, care le-a transformat frica în curaj, rușinea în slujire, eșecul în misiune. Cum de noi, cei de azi, nu mai păstrăm această transformare? De ce nu ne mai arde inima pe drum, ca celor doi spre Emaus?
Poate pentru că ne-am obișnuit cu Învierea.
Pentru că o punem între altele, în rând cu sărbătorile civile, în loc să o lăsăm să tulbure și să reformeze totul. Uităm că Învierea nu e doar finalul poveștii, ci începutul unei noi creații. Ea ne cere o altă viață: trăită în libertate, curăție, bucurie, speranță activă. Nu învinși de lume, ci plini de Duh.
Învierea e aici. Acum.
Nu doar în strana bisericii, ci în tăcerea dimineții, în rugăciunea sinceră, în iertarea oferită, în inima care nu mai e a noastră, ci a Lui. Nu trebuie să ne întoarcem la mormânt în fiecare an ca să credem din nou. Trebuie să trăim ca și când El iese în fiecare dimineață din mormânt și vine spre noi cu mâinile străpunse și glasul blând: „Pace vouă!”
Nu e târziu să ne reamintim.
Să ne lăsăm atingi din nou de puterea acestei realități: Cristos este viu. Și dacă El e viu, și noi putem fi vii cu adevărat. În munca noastră, în relațiile noastre, în felul în care ne purtăm crucea.
Așadar, să nu mai vorbim despre Înviere la trecut. Să o trăim la prezent.
Cristos a înviat! Nu doar atunci. Ci acum. În tine. În mine. În Biserică. În lume.
Harul Învierii să rămână peste tine și peste tot ce faci – cu o bucurie care nu se ofilește, cu o credință care nu obosește, cu o speranță care nu se teme.
Autor: Dorin Rus
