În noaptea cea mai neagră, dar și cea mai luminoasă a sufletului meu, mă aflam într-o mașină, în fața unei bănci – unde lucram ca agent de pază. Eram tânăr, undeva pe la 20 și ceva de ani, fără minte – dar plin de pasiune; cu prea multe întrebări și cu prea puține răspunsuri. Ajunsesem deja obosit de viață și priveam năuc către o perspectivă sumbră a viitorului.
În seara aceea eram rupt de beat, așa cum se întâmpla adesea atunci când mă întâlneam cu colegii de serviciu. Am dat drumul la radio. Posturile pirat erau încă la putere. Boxele au răsunat agresiv, aruncând înspre mine un program grețos de manele aproape insuportabile – dar preferabile liniștii care mă îngrozea.
În starea aceea nenorocită, am luat două țigări în gură, fiind atât de amorțit încât nu mai puteam simți savoarea uneia singure. Gândul mi-a zburat la singurătate, la sens, la viață, la mine, la Dumnezeu… Și am strigat către El ca pentru ultima șansă, obosit și lipsit de orice dorință de a merge mai departe cu încercarea de a mă rupe din robia în care mă aflam.
Am zis, printre lacrimi prea grele ca să fie purtate în suflet:
„Doamne, nu știu dacă mă mai vrei.
Știu doar că nu merit.
Știu cum este viața mea.
Știu de câte ori am încercat să o repar și am eșuat.
Știu că sunt o epavă.
Dar dacă încă mă mai poți primi așa cum sunt, te rog, ia-mă, salvează-mă și omoară-mă.
Du-mă acasă, la Tine.
Pentru că nu am nicio siguranță că, odată întors la colegii mei și la viața mea de astăzi, voi fi în stare să trăiesc pentru Tine și să primesc pace în suflet.
Vreau să stau mereu sub ochii Tăi, păzit de toate aceste ispite mizerabile și apărat de răul pe care eu însumi mi-l provoc.”
Dumnezeu a răspuns rugăciunii mele, dar, aparent, a făcut-o doar pe jumătate. M-a luat și m-a mântuit, pe baza jertfei de la cruce, dându-mi șansa unui nou început. A făcut chiar și o minune în acel moment, eliberându-mă iremediabil de sub o dependență cu care mă luptam de ceva vreme. Dar a ales să mă lase aici, pe pământ, și să mă trimită înapoi acasă, la ai mei.
A fost ultima noapte în care am stat beat într-o mașină, strigând de durerea propriilor robii. Și a fost prima zi în care mi-am dedicat viața celor mai singuri și mai în nevoie de El.
Asta mă duce cu gândul la toate acele situații în care Dumnezeu lucrează prin rugăciuni neascultate. Vedeți, noi, oamenii, avem impresia că modul în care lucrurile avansează, în propriile vieți sau în Împărăția lui Dumnezeu, ține neapărat de faptul că El răspunde pozitiv rugăciunilor noastre – acelora care sunt după voia Sa. Prea puțin ne gândim la realitatea că, dacă El ar fi spus ”da” la toate rugăciunile noastre, n-am fi ajuns prea departe.
Așa că singura șansă este să ne bazăm pe înțelepciunea care vine de sus și să concluzionăm asemenea Mântuitorului:
„Facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
Chiar și atunci când răspunsul este: „nu”.
În ziua în care Domnul Isus l-a vindecat pe îndrăcitul din ținutul gadarenilor (Marcu 5:1-20), El a ascultat rugăciunea demonilor de a fi trimiși în porci, dar, paradoxal, nu și pe cea a celui care abia fusese eliberat și era al Lui. Evident că asta poate stârni uimire și consternare pentru fiecare dintre noi. Ce altă rugăciune poate fi mai legitimă decât aceea de a rămâne fizic lângă Isus și de a-L urma până la sfârșitul vieții?
Am învățat că, uneori, chiar și rugăciunile noastre cele mai spirituale și mai biblice pot fi, pe cât de bune, pe atât de în dezacord cu voia lui Dumnezeu – specifică pentru viețile noastre.
Când ne confruntăm cu viața aceasta mizerabilă, cu ispite, cu păcate, cu alegeri sufocante ori cu poveri prea greu de dus, tare ne-ar plăcea să ne închidem într-o chilie – fie și doar spirituală – toată viața noastră, asemenea unui pustnic. Să fim mereu cu Domnul, în prezența Lui binecuvântată, departe de tot ce ne tulbură.
Obosiți și descurajați, să strigăm: „Doamne, ia-mă acasă! Eu doar atâta pot și atât mai vreau – să mă rup de lume și să fiu mereu cu Tine!”
Da, viața omului pe pământ este marcată de suferință! Cu toate acestea, niciunul dintre sfinții lui Dumnezeu nu și-a nesocotit-o. Domnul Isus a știut pentru ce trebuie să sufere: pentru mine și pentru tine, pentru întreaga lume:
„El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. (1 Ioan 2:2)”
Apostolul Pavel nu s-a îndoit de ce trebuie să tragă cu dinții de viața aceasta, în care a avut atâtea necazuri – pentru că oamenii dragi, la care a fost trimis de Hristos, aveau nevoie de lumina Evangheliei:
„Căci, pentru mine, a trăi este Hristos și a muri este un câștig…. aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos… dar, pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup. (Filipeni 1:21-24)”
Eliberatul din ținutul gadarenilor a aflat și el unde este inima lui Dumnezeu: la toți aceia care au nevoie de eliberare – fie că sunt aproape, fie că sunt departe – atunci când Mântuitorul i-a spus:
„Du-te acasă la ai tăi și povestește-le tot ce ți-a făcut Domnul și cum a avut milă de tine.” (Marcu 5:19).
Ceea ce pentru unii poate însemna un „nu” în rugăciune a fost pentru alții șansa de auzi de Hristos: „El a plecat și a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Și toți se minunau.” (Marcu 5:20)
Dumnezeu nu ne scapă întotdeauna din lume, ci ne trimite înapoi în ea – vindecați, întregiți, cu un mesaj de pace și de eliberare la purtător.
Așa a făcut cu cel eliberat din ținutul gadarenilor. Așa a făcut cu mine, în noaptea aceea plină de întuneric și de lumină. Și chiar dacă uneori ne-ar plăcea să fim doar cu El, acasă, Mântuitorul ne privește cu dragoste și ne răspunde ferm:
„Nu încă!
Mai întâi du-te „acasă”…
La oamenii din jurul tău.
La colegii tăi.
La familia ta.
La cei înșelați, înrobiți, rătăciți, beți, zdrobiți și pierduți – așa cum erai și tu odată.”
Iar răspunsul Lui nu ne este dat ca o pedeapsă, ci ca răspuns la rugăciunea altcuiva, la nenorocirea și la singurătatea din inima celor care au nevoie de eliberare, de speranță, de un nou început… Poate că simți că Dumnezeu nu ți-a ascultat toate rugăciunile! Poate că te întrebi „de ce”, mai ales dacă ele au fost cu o motivație bună și după inima Scripturii.
De ce trebuie să plătești tu un preț care costă atât de mult, care te doare?
Acesta poate fi cel mai bun moment în care să te gândești că El nu a procedat astfel pentru că a fost surd sau pentru că ți-a întors spatele, ci pentru că este milos și iubitor. Așa cum se gândește la tine, se gândește și la alții. Poate că nu ai ajuns încă acasă, acolo unde tânjești să fii, pentru că mai ai un alt ‘acasă’ la care trebuie să mergi: la unii care încă n-au auzit și nu s-au minunat de o mântuire atât de mare.
Du-te!
Nu mai amâna.
Spune-le celor din jur ce ți-a făcut Domnul.
Spune-le că mila Lui e reală.
Că El aduce vindecare.
Că El mântuiește.
Că El rămâne alături de noi prin orice circumstanță.
Pentru unii, cerul începe cu o rugăciune rostită în beznă. Dar pentru alții, cerul poate începe atunci când te aud pe tine vorbind despre El.
„Dumnezeu ne-a mângâiat în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine am fost mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz.” (2 Corinteni 1:4)
