Înainte de inventarea telescopului, tot ceea ce se știa despre cerul de deasupra era ceea ce se putea vedea cu ochiul liber. Acum, datorită progreselor tehnologiei moderne, cunoaștem galaxii îndepărtate, nebuloase uimitoare și găuri negre misterioase. Acum, ne dăm seama că cunoștințele noastre erau (și încă sunt) extrem de limitate.
Există ceva în a privi în sus la o pătură de stele, ceva care provoacă uimire. Există ceva la un apus de soare în acuarelă care invită la curiozitate. Există ceva în a sta în vârful unei stânci uriașe și care este suspendată pe nimic în mijlocul unui univers masiv și complex, care invită la închinare.
În primă instanță, noi nu facem decât să descoperim ceea ce Dumnezeu a pus chiar aici. Și cu cât descoperim mai mult, cu atât mai mult ne umplem de admirație.
Da, cerurile ne amintesc de măreția lui Dumnezeu; cerurile ne amintesc de splendoarea Sa. Dar ele ne amintesc, de asemenea, cât de mare este El și cât de mici suntem noi. Ele ne amintesc de imensitatea Sa și de limitele noastre, de independența Sa și de dependența noastră totală de El.
Așadar, ori de câte ori vedeți un cer plin de stele, sunteți opriți din drum de un răsărit strălucitor de soare sau citiți despre o descoperire extraordinară la marginea spațiului, nu uitați să-L lăudați pe Cel care a creat și a susținut totul de-a lungul timpului.
Sursa: You Version
