În patrimoniul muzical al Bisericii, de la cântările vechi până la compozițiile contemporane, predomină temele legate de Patimile Domnului. Suferința, trădarea, Crucea, moartea – toate sunt tratate cu solemnitate, profunzime și intensitate emoțională. Iar Învierea, paradoxal, deși este fundamentul credinței noastre, pare mult mai puțin prezentă în imnografie și în repertoriul muzical creștin, în orice exprimare artistică, dacă stăm bine să ne gândim. Cum se explică acest dezechilibru? De ce acceptăm să vorbim atât de puțin despre biruința vieții, dar ne complacem să plângem moartea?
Un prim motiv este legat de natura umană: suferința ne este familiară, ne emoționează mai ușor, atinge corzile sensibile ale inimii. Muzica inspirată din Patimi se adresează unei realități pe care o înțelegem instinctiv – durerea. Cântările Prohodului, Denia celor 12 Evanghelii sau versurile despre Cruce au o forță de impact imediat, pentru că vorbesc pe limba celor care cunosc limitele, pierderea, lacrima.
Dar tocmai aici e problema: exprimarea artistică a durerii domină pentru că aceasta este trăită mai adesea și cu mai multă convingere decât bucuria Învierii. Dar de ce nu produce Învierea suficiente ecouri muzicale, poetice, predici sau trăiri? Aceasta din urmă pare străină, îndepărtată, abstractă. Învierea cere o altă dispoziție sufletească. Ea vorbește despre o realitate cerească, tainică, greu de cuprins într-un refren sau o armonie. Nu este doar o întâmplare fericită de final, ci o biruință cosmică asupra morții.
Bucuria Învierii nu înseamnă doar o melodie optimistă și un ritm festiv. Ea presupune profunzime, trăire continuă, o viață schimbată. De aceea puține imnuri reușesc să exprime cu adevărat taina ei. Nu pentru că nu avem muzicieni inspirați, ci pentru că nu avem suficienți creștini care să trăiască, zi de zi, realitatea Învierii.
Tradiția liturgică specifică marilor biserici vine și ea cu o povară grea: Vinerea Mare a fost, împreună cu Joia Patimilor, un punct de intensitate maximă. Denii elaborate, procesiuni, tăcere, post, rugăciuni colective, lacrimi sincere – toate acestea creează o atmosferă de profundă identificare cu suferința Mântuitorului. În schimb, Paștile se trăiesc intens o noapte, cel mult două zile, apoi se așterne, cuminte și secularizat, rutina. De ce acceptăm acest ritm? De ce tolerăm, an de an, ca Biserica să revină la agenda ei standard ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Ne e mai ușor să ne plângem decât să ne bucurăm. Mai ușor să ne identificăm cu Cristos suferind decât cu Cristos biruitor. A rămâne într-o Vinere Mare perpetuă pare mai confortabil decât a ieși într-o dimineață de Duminică și a trăi viața celui care a învins moartea. Învierea cere curaj. Cere renunțarea la postura de victimă și asumarea statutului de fiu al luminii. Această schimbare radicală nu dă bine într-un refren. Nu se vinde ușor, nu e la modă.
Suferința este teatrală, impresionantă, se potrivește cu gusturile unei spiritualități afectate. Biruința, în schimb, presupune disciplină, misiune, verticalitate. Presupune să te ridici după ce-ai plâns, să mergi împreună cu Cristos cel viu, nu doar să stai la picioarele Crucii.
Așadar, dezechilibrul muzical nu este doar o chestiune de repertoriu. E reflexul fidel al unei credințe dezechilibrate. Poate de aceea multe dintre cântările noastre sună ca niște bocete frumos armonizate, încărcate de emoție, dar lipsite de puterea pe care învingerea morții ar trebui să o aducă.
Poate că e timpul să cerem altceva. Să compunem altceva. Să trăim altceva. Să nu ne fie rușine să fim fiii Învierii. Să nu ne temem să reechilibrăm ceea ce istoria a dezechilibrat. Să redăm Bisericii cântarea biruinței. Nu festivist, nu superficial, ci profund, viu, transfigurator. Cu toată forța cerului care a coborât în lume în zorii acelei Duminici care n-ar trebui să se mai termine niciodată.
Autor Dorin Rus
Colaborator RVE
