Munca nu este o simplă „proteză” economică; nici un „rău necesar” pe care trebuie să o faci de luni până vineri în așteptarea weekendului.
Feodor Dostoievski, în cartea sa „Amintiri din casa morților”, avertiza că: „Dacă un om este obligat să facă o gaură în pământ și apoi să o umple la loc, iar și iar, sunt convins că în câteva zile fie s-ar spânzura sau ar comite o crimă, pentru că ar prefera să moară decât să suporte atâta umilință, rușine și tortură”.
În ultimii ani, o lipsă a scopului muncii a apărut ca una dintre cauzele stării de rău la nivel social și în Italia. Acest lucru este evident în diferite sectoare de servicii, unde salariile mici și calitatea slabă a locurilor de muncă creează tineri care „nu mai cred”, „descurajați de experiențe negative care i-au aruncat într-o spirală de depresie progresivă, nu numai economică, ci și emoțională și relațională”, și care îi conduce încet la inactivitate.
Aceasta este ceea ce afirmă cercetarea Observatorului Tinerilor (Osservatorio Giovani) al Institutului Toniolo (2021).
Dar care ar trebui să fie rolul muncii în societățile avansate? Această temă a fost abordată de Studs Terkel în lucrarea sa Working, publicată în 1974 în SUA, care a devenit imediat un bestseller și este acum publicată de Marietti 1820 (o editură italiană) cu același titlu.
În această carte, într-o singură frază, oamenii vorbesc despre ceea ce fac toată ziua și ce gândesc despre ceea ce fac. Studs Terkel a intervievat mai mult de o sută de persoane. Imaginea care reiese nu este una plăcută.
Printre cei intervievați se numără Tom Patrick, care a renunțat la un loc de muncă într-o bancă pentru a deveni pompier în Brooklyn: „Știi, e doar hârtie. Nu este real. O slujbă de la 9 la 5 e o porcărie. Te uiți la cifre. (…) Dar pompierii… îi vezi în acțiune. Îi vezi stingând un incendiu. Îi vezi cum fac resuscitare gură la gură când un om e pe moarte. Este ceva real. Pentru mine, asta este ceea ce vreau să fiu”.
Pentru Tom Patrick, munca într-o bancă nu avea sens. Pentru ca o slujbă să aibă sens, trebuie să aibă un impact pozitiv asupra societății. Firul comun al tuturor mărturiilor este că ei caută în munca lor un sens care să meargă dincolo de salariu. Ceea ce îi motivează este dorința lor de a face o diferență în lume și de a lăsa o amprentă în istorie.
„Cred că majoritatea dintre noi caută o vocație, nu o slujbă”, explică Nora Watson. „Cei mai mulți dintre noi, la fel ca muncitorul de la linia de asamblare, avem o slujbă care este prea mică pentru spiritul nostru. Meseria nu este suficient de mare pentru spiritul oamenilor”. „Eu sunt un catâr”, spune un oțelar.
„O maimuță poate face ce fac eu”, spune recepționerul și muncitorul emigrant: „Valorez mai puțin decât o piesă de echipament agricol”.
„Sunt un obiect”, spune top-modelul. Terkel vorbește și despre violență. Vorbește despre ulcere și accidente, țipete și lupte, căderi nervoase și, mai presus de toate, umilințe zilnice.
În Italia, după atâtea lupte sindicale, greve și reforme ale muncii, n-ar fi oare timpul pentru o reformă reală care să ia în considerare și aspirațiile lucrătorilor? La vremea sa, Terkel a dat glas unei nevoi de sens care merge dincolo de pâinea zilnică, de recunoaștere, dar și de bani, de uimire în loc de toropeală.
Aceste voci de acum cincizeci de ani nu sunt diferite de cele pe care le auzim astăzi, inclusiv în Italia. Pe lângă decesele aproape zilnice de la locul de muncă, mai există o „moarte” formată din cicatrici, atât fizice, cât și psihologice, care rămân chiar și atunci când te întorci acasă și care reprezintă o adevărată amenințare pentru sufletul tău și al societății noastre.
Terkel menționează, de asemenea, câteva cazuri fericite care sunt mulțumite de munca lor. Aceste cazuri nu fac decât să sublinieze că persoana este mai importantă decât munca, că a da un sens muncii tale are efecte diferite și mai profunde, care depășesc cu mult salariul.
Este adevărat, povestea primului cuplu din Eden ne amintește că, din cauza păcatului, omul „va mânca pâine prin sudoarea feței sale” (Geneza 3:19). Acest blestem a provocat și „transpirații” mai profunde.
Există cazul unui client care i-a spus fetei care îl servea la masă în restaurant: „Nu trebuie să zâmbești, tot îți dau bacșiș”. Ea i-a răspuns: „Păstrează-l. Nu zâmbeam din cauza bacșișului. Bacșișurile ar trebui abolite. E ca și cum i-ai da unui câine un os. Te face să te simți mic”.
O „transpirație” care provine din felul în care ești tratat, din munca de proastă calitate sau din mortificarea propriilor abilități.
Așteptările tinerilor raportate în cercetarea Institutului Toniolo (2021) și exprimate într-un mod „existențial” în cartea lui Terkel ne spun că, la urma urmei, fie că recunoaștem sau nu, omul caută o etică a muncii care să poată răspunde unor nevoi mai profunde; cele dorite de Dumnezeu, „creatorul” muncii.
Munca nu este o simplă „proteză” economică; nici un „rău necesar” care merge de luni până vineri în așteptarea weekendului.
Pentru a reduce această deconectare între muncă și persoană, între slujbă și vocație, „vestea creștină bună este că munca poate fi revitalizată… prin recuperarea demnității, reconstruirea sociabilității și relansarea scopurilor sale în asumarea complexității sale”.
Richard Steele, în cartea sa din 1684 „The Tradesman’s Calling” (Chemarea de a fi meșteșugar), a încercat să pună în practică aceste principii biblice. El a afirmat că locurile de muncă legitime „trebuie să fie potrivite pentru persoană, pentru abilitățile sale mentale și pentru abilitățile sale fizice”. Prin urmare, ele trebuie să promoveze „adevărata fericire temporală, spirituală sau eternă a omenirii”.
O reformă culturală este necesară pentru a realiza acest lucru. Cu alte cuvinte, o reformă conformă cu Evanghelia.
Autor:│Nino Cniello. Publicat pentru prima dată în revista italiană Loci Communes
