Filmul „Maria”, este difuzat de Netflix din 6 decembrie, fiind regizat de D.J. Caruso, scris de Timothy Michael Hayes, și are printre producătorii executivi și pe celebrul pastor de megachurch din America, Joel Osteen.
Rolul principal este interpretat de actrița israeliană Noa Cohen în rolul Mariei, Ido Tako în rolul lui Iosif și un Anthony Hopkins bărbos, uluitor și amenințător în rolul lui Irod,
În materialele de prezentare a filmului aflăm:
„Maria este de evitat în urma unei concepții miraculoase și forțată să se ascundă. Când regele Irod ordonă o căutare criminală a nou-născutului ei, Maria și Iosif fug împreună cu pruncul– îndemnați de credință și mânați de curaj – pentru a-i salva viața cu orice preț.”
Filmul este, așa cum îl descrie unul dintre producători un „un thriller de supraviețuire”.
Relatările bazate pe imaginația unor creatori de conținut, mai degrabă decât pe relatarea Scripturii nu sunt o noutate, filme precum la „Isus din Nazaret” și „The Chosen” fiind pline de scene imaginate. Dacă este să judecăm corect, fiecare pictură a unei nașteri a Mântuitorului sau a răstignirii implică utilizarea imaginației.
Cititorul sau privitorul avizat va pune două întrebări legate de aceste lucrări: Care este intenția aspectelor imaginative și care este relația dintre aceste aspecte și materialul sursă recunoscut?
În cazul filmului „Maria”, intențiile declarate ale echipei, atât în interviuri, cât și prin scenariul în sine, sunt de a „spune povestea” Mariei. După cum spune vocea ei din scena de deschidere: „…poate credeți că îmi știți povestea… credeți-mă… nu o știți”.
Ei bine, se pare că nu, mai ales dacă povestea Mariei este un amestec extrem de selectiv din Evanghelii, cartea apocrifă „Protoevanghelia lui Iacov”, scene ale unui thriller de supraviețuire și o predică a lui Joel Osteen.
Astfel, de exemplu, deși mulți au fost jigniți de roman și de filmul din 1988 al lui Martin Scorsese „Ultima ispită a lui Hristos”, nu le putem judeca pe baza „inexactității”, deoarece nu a fost vorba de fidelitatea față de Evanghelie. Pe de altă parte, poate cel mai emoționant moment din „Patimile lui Hristos”, un film care urmărește fidelitatea în litera și spiritul său, a fost rodul imaginației: amintirea care se derula în mintea Mariei despre căderea Fiului ei cînd era mic copil în timp ce îl privea împiedicându-se sub greutatea crucii.
„Protoevanghelia lui Iacov”, carte necanonică, apreciată în Biserica primară și o sursă pentru diverse credințe despre Maria, dar declarată apocrifă în secolul al VI-lea, este utilizată, însă selectiv. „Iacov” prezintă povestea originii miraculoase a Mariei ca fiică a lui Ioachim și a Anei – poate cel mai emoționant element al filmului – și perioada petrecută în Templu.
Asta e tot pentru „Iacov”, însă, deoarece elementele mai puțin atractive ale textului sunt deplasate și abandonate, cum ar fi partea în care autoritățile Templului decid, din cauza apariției menstruației care aduce profanare, că este timpul să îi găsească Mariei un soț.
În text, acesta este un văduv în vârstă pe nume Iosif. În „Maria”, este vorba despre un tânăr meșter constructor arătos care este instantaneu îndrăgostit când o vede pe Maria spălând rufe într-un râu și este încurajat de un înger în albastru, Gavril, să se îndrepte spre casa tatălui ei pentru a-i cere mâna.
Ce altceva? Oh, câteva lucruri: Buna Vestire are loc în Templu, nu în Nazaret. Ioachim este ucis de forțele lui Irod. În Betleem, un hangiu îi spune lui Iosif că Betleemul este aglomerat pentru că „Mesia se va naște în Betleem”.
Copilul se naște. Irod află vestea imediat de la un păstor, apoi ordonă imediat masacrarea tuturor pruncilor din Betleem – pentru ca mai apoi vedem o scenă cu câteva sute de oameni adunați în jurul familiei, cu tot cu magii care prezintă daruri. Copilul nu este chiar greu de găsit, ați crede.
Toate acestea sunt detalii interesante și, da, complet neconforme cu cronologia biblică. Dar această ultimă parte a filmului este cu siguranță o alegere.
Familia se îndreaptă spre Egipt. Se opresc la o casă. Slugile lui Irod atacă. Maria îl aruncă pe pruncul Isus într-un coș până la Iosif, apoi sare și ea, cu veșmintele fluturând în aer. Aterizează pe un cal, iar Iosif îi apără aruncând plasa și lăsând un om să ardă. Punem pauză și reflectăm: Iosif ucide un om.
Thriller de supraviețuire, într-adevăr!
Familia merge mai departe, însă nu în Egipt, ci… la Ierusalim. Bine, dar de ce? Irod este încă în căutare de prunci care ar putea deveni rivali la tron, mânuind o sabie și vorbind despre Mesia într-o sală mare, înconjurat de coșuri cu bebeluși. Maria și Iosif se apropie de porțile Ierusalimului. Sună periculos, cu siguranță, dar Maria este hotărâtă și încrezătoare. „Suntem binecuvântați”, afirmă ea, și pornesc în marș spre Templu, unde îi așteaptă proorocița Ana. Dragostea va salva lumea.
Lăsându-l la o parte pe răzbunătorul Iosif, totul este greșit. Evangheliile ne spun că prezentarea lui Isus a avut loc la 40 de zile după nașterea sa, coincizând cu ritualul de purificare al Mariei. Și da, Maria și Iosif au ajuns în Egipt, dar această călătorie, împreună cu masacrul lui Irod și chiar vizita magilor, a avut loc când Isus era un copil mic.
Contează cu adevărat?
Da, contează, mai ales atunci când, indiferent cât de bine intenționat ești, îți prezinți lucrarea ca fiind „povestea” pe care noi ceilalți nu am știut-o niciodată.
Nu numai că toate acestea – în special ultima parte – nu respectă sursele pe care le avem și pe care creatorii spun că le-au folosit, dar creează, de asemenea, o imagine a Mariei care este inconsecventă, ca să nu spun mai mult, cu rolul ei real în mesajul creștin.
Punând lumina reflectorului pe curajul și tenacitatea personală a Mariei, precum și concentrând povestea pe teroroarea și furia lui Irod, filmul o îndepărtează pe Maria de povestea mai profundă și mai fundamentală a poporului lui Dumnezeu și, într-adevăr, de istoria mântuirii. Știm multe despre megalomania lui Irod, dar auzim puțin despre suferința Israelului. Dragostea va salva lumea, dar de ce? De fărâmițarea păcatului care a distrus întreaga creație sau de oamenii răi?
Nu, Maria nu-și croiește drum prin acest thriller de supraviețuire pentru că, într-adevăr, se bazează pe Dumnezeu. Dar natura încrederii sale este exprimată succint în răspunsul ei la vestea lui Gabriel.
„Să fiu eu”.
Ce diferență face un singur cuvânt. Nu un fiat, un „să fiu eu” înrădăcinat în spiritualitatea și practica reală a credinței sale istorice, ci un „eu” centrat pe o încredere vagă într-o promisiune vagă de auto-împuternicire, un cadru spiritual selectiv și autoreferențial care s-ar putea, revenind la începutul acestei lucrări și al acestui proiect, să sune familiar.
Sursa: Angelus News
