Fiindcă Lumea se află în trepidații geopolitice, fac și eu câteva observații care, poate, ajută pe cineva:
1. Să nu intrăm în fibrilații apocaliptice cu privire la sfârșitul lumii și noua ordine mondială, chiar dacă re-așezarea unor plăci tectonice geopolitice transmite unde de șoc peste tot, chiar și în sfera religiei. Omenirea a trăit deja multiple „sfârșituri de lume”, prezise frenetic de „profeți” autoproclamați. Sfârșitul de lume genuin este bifat pe calendarul divin și se va produce, cu precizie matematică, atunci când a hotărât Dumnezeu. Până atunci, să ne bucurăm și să ameliorăm „lumea asta”, investind înțelept în „cealaltă”.
2. Discuțiile despre „noua” ordine mondială admit, implicit, că există o veche și curentă ordine mondială. Ceea ce e adevărat. Unde sunt o mână de persoane, cineva are detentă de lider, face „ordine”. Același lucru se întâmplă în lumea largă, la scară nespus mai mare și mai complicată. Este o iluzie și o naivitate să credem că există națiuni-total-independente, insulare. Vorbim mai cu seamă de grade de inter- și co-dependență, alături de grade de autonomie și suveranitate statală. Problema ține de „liniile roșii” – mai ales cele valorice – și negocierea acestora în complicatul mozaic al jocurilor de putere. Până acum, ordinea mondială a fost și încă este ghidată de SUA și aliații săi, iar de ceva timp ordinea aceasta este contestată de binomul Rusia-China și „sateliții” lor. Nu știm dacă aventura va reuși sau nu. Ce știm sigur este că astfel de mișcări lasă în urmă mult sânge și lacrimi. Ca oameni de rând, putem doar să ne rugăm și să iubim. Ah, și mai putem vota valorile care sunt cele mai aproape de Scriptură.
3. Ordinea mondială din lume este întotdeauna secundară în raport cu suveranitatea divină – să nu uităm, Dumnezeu îi ridică și îi coboară pe împărați, El „zice și se face”!
4. Creștinii ar trebui să fie preocupați de cetate, fără a deveni pătimași. Nu există vremuri în care să se justifice punerea evlaviei între paranteze, nici măcar în timpul travaliilor electorale. Când un creștin este condus de umori și viscere, mai mult decât de Evanghelie, înseamnă că a intrat într-un derapaj moral îngrijorător.
5. Biserica are drumul ei și trebuie să facă o distincție clară între aservire și implicare politică, fiindcă există un risc real ca Biserica să fie instrumentalizată politic, indiferent de eșichier. Iubirea creștină este transpartinică astfel că, în momentul în care ea nu se mai face văzută la nivel de gândire și discurs, înseamnă că Biserica a sucombat în fața ideologiilor politice.
6. Valorile creștine nu pot fi impuse cu forța – nici măcar politică! Mesia a murit și a înviat acum circa două mii de ani, iar de atunci continuă să îi convingă pe oameni prin Duhul Sfânt, adevăratul „Agent” mesianic în lume. Alți „mesia” nu sunt!
7. Să nu plătim prețul supraviețuirii ecleziale prin susținerea corectitudinii politice și să acceptăm că Biserica nu poate fi total „respectabilă” în lumea aceasta. Lumina „deranjează” întunericul, și e bine că o face!
Un comentariu
Îmi place punctul 4 în care ni se cere să nu fim pătimași. Se aplică întotdeauna dar mai ales în campaniile electorale.