Una dintre dezbaterile contemporane, în mediul evanghelic, o reprezintă problema familiilor. Există o opinie destul de răspândită că statul prin legislație trebuie să protejeze familia. Nu sunt jurist și nici nu am pregătire în domeniu, dar nu am observat în ultimii ani schimbări majore în legislație privitor la familie. Experții se pot pronunța în acest domeniu.
În schimb, sunt pastor și am văzut în anii aceștia o creștere alarmantă a numărului de familii care se rup în cadrul comunităților evanghelice. Analizând situațiile, pe care le cunosc, am observat că declinul și moartea acestor familii nu au fost influențate de stat sau legislație. Am analizat fenomenul de concubinaj și relații extraconjugale și nici acesta nu am putut să îl atribui legislației sau intervenției statului.
Am putut observa că (cel puțin în cazurile pe care le cunosc) factorii au fost interni, cauza primordială a fost păcatul. Și da, nu vorbesc de „cei din lume”, ci de cei „aleși”. Abuzurile, violența, infidelitatea sunt doar câteva dintre cauze. Am observat că uneori pastorii care sunt foarte vocali împotriva „lumii” și mari luptători pentru „apărarea familiei” sunt foarte îngăduitori în ce privește păcatul, divorțul și chiar cazurile de homosexualitate din cadrul propriilor comunități.
Oare nu cumva am ajuns să punem problema greșit? Oare nu cumva punem carul înaintea boilor? Am ajuns să cerem societății (statului) să ne protejeze familiile, dar oare promovarea valorilor familiei și protejarea acesteia nu este cumva una dintre responsabilitățile bisericii și ale celor care spun că sunt ucenici ai lui Christos?
Nu mergem să predicăm Evanghelia unor prostituate, ca să nu ne „compromitem”. În schimb, nu luăm atitudine față de situațiile de adulter sau abuzuri din familie, oare aceasta nu înseamnă compromitere? Deseori acestea sunt acoperite „ca să nu ne stricăm mărturia”. Dar mă întreb cum ar trebui să protejăm mărturia: prin adevăr sau prin minciună? Am ajuns să nu excludem din comunitățile noastre membrii care trăiesc în păcat pentru că știm că există alți pastori care abia așteaptă să îi primească, să le ofere statutul de victime, de refugiați pe motiv de „persecuție religioasă”.
Nu de puține ori aceeași credincioși sau slujitori care sunt foarte vocali pentru „apărarea familiei” de către stat sau alte entități, nu sunt stare să își apere propriile lor familii, uneori ei sunt divorțați, copiilor trăiesc în adulter sau chiar homosexualitate. Și atunci mă întreb ce îi califică pe acești oameni să lupte pentru apărarea altor familii când ei nu luptă pentru propriile lor familii?
Mă gândesc că poate a venit timpul să spunem adevărul. Domnul Isus spunea „veți cunoaște Adevărul și acesta vă va face liberi”. Poate că ar trebui să ne asumăm propriile noastre eșecuri și să înțelegem că înainte de oricine altcineva, noi, cei care spunem că suntem ucenici ai lui Christos, trebuie să luptăm pentru apărarea familiilor noastre. Iar, lupta aceasta ar trebui să o ducem în primul rând în casele noastre prin apropierea noastră de Christos. Apoi, din aproape în aproape, viața noastră sfântă să fie cunoscută de fiecare dintre cei care ajung să ne cunoască.
La fel ca în urmă cu mii de ani, în grădina Eden, dușmanul familiei nu este în exterior, ci în interior, acolo trebuie purtată adevărata luptă. Acest interior pleacă de la inima noastră, se extinde în familiile noastre și apoi în comunitățile noastre de credință. Înainte de a arunca responsabilitatea pentru apărarea familiilor noastre pe alții, indiferent cine ar fi acești alții, ar trebui să ne asumăm responsabilitatea și să trăim ca atare. A fi ucenic al lui Christos nu înseamnă a spune că ești ucenic al lui Christos, ci a trăi ca și Christos!
Va doresc o zi binecuvântată!
Aurel SILIVESTRU
