Luther și reformații elvețieni discutau la rândul lor problema „adevăratului trup și adevăratului sânge al lui Isus sub chipul pâinii și al vinului” în euharistie, dar asta nu l-a împiedicat pe Calvin să îl numească pe Luther, în singura scrisoare pe care i-a trimis-o: „excelentul pastor al Bisericii Creștine, Dr. M. Luther, părintele pe care îl respect foarte mult”. Sigur, precum Calvin și eu cred că Luther se înșela în privința consubstanțierii, iar pâinea și vinul sunt în sine doar niște elemente care evocă trupul Mântuitorului, dar asta nu mă împiedică să îl citesc pe Luther, să îl citez și de ce nu chiar să îl iubesc. Nici un protestant nu l-a invectivat eretic pe Luther din pricina vederilor sale mai apropiate de doctrina romano catolică.
Avem înțelegeri diferite, protestantismul de la început, de când au apărut Bibliile în limbile vernaculare, a fost caracterizat de un soi de sectarism. Din cauza unor diferențe relativ minore au apărut tot soiul de ramuri moderate sau mai radicale. Unii și-au făcut altă partidă pentru că se botezau adulți. Totuși în clipa în care anabaptiștii au preluat stăpânirea orașului Münster au început să-i ardă pe rug pe ceilalți creștini și să aibă mai multe neveste. Totuși nu toți au fost ca David Joris, cel mai căutat rătăcit din gruparea anabaptistă din timpul reformei. Un ucenic de-al lui Jean Calvin, Jon Knox, s-a întors acasă în Scoția unde și-a făcut propria sectă: prezbiteriană. Cu ce se deosebește prezbiterianismul de calvinism? Există o singură diferență majoră și anume conducerea comunității creștine la prezbiterieni este asigurată de un grup ales de „bătrâni”.
Avem noi în românește un cuvânt cât se poate de elocvent: chichițe. Azi în România din asemenea chichițe evanghelicii se împart între cei care se roagă pe rând, cei care se roagă tare și laolaltă în glossa, cum le scria Sfântul Apostol Pavel corintenilor, cei care se roagă sâmbăta și cei care se roagă și se împărtășesc în fiecare duminică. Chichițe. Unii țin morțiș de ele și consideră că cei care se roagă în glossa nu înțeleg că aceste lucruri au încetat, ceilalți le răspund că dacă nu se vor ruga în glossa nu vor fi mântuiți și din pricina unor diferențe de păreri nu se închină împreună. Alții spun că scrie negru pe alb să nu mănânci porc și din cauza asta se adună separat sâmbătă și lista de chichițe continuă.
Acum chichița zilei sunt „batistele”. În trecut au fost alte chichițe și ele vor mai fi. Toate aceste dezbateri aprinse presărate cu jigniri neîntâlnite în corespondențele reformatorilor (deși Luther era tare slobod la gură) sunt în fond sterile. Nu se dorește mântuirea celor necredincioși, înaintarea împărăției lui Dumnezeu, propășirea Crucii, ci doar simpla anatemizare a unuia sau altuia din motive stranii: de ce s-a făcut un eveniment pe Național Arena? De ce nu?
În istorie ne-au rămas doi mari predicatori, legalistul Moody și pipașul Spurgeon. Așa se priveau unul pe celălalt din pricina chichițelor. La un eveniment Moody a predicat înaintea lui Surgeon cum Dumnezeu este împotriva tutunului și a pipei. Încolțit de Moody, prințul predicatorilor s-a ridicat după acesta și a rostit de la amvon următoarele cuvinte: „Domnule Moody am să las pipa când și dumneata vei lăsa furculița” (Moody era supraponderal). La rândul său Spurgeon l-a atacat de mai multe ori pe Moody care nu își spunea evanghelist la fel ca prințul predicatorilor, ci „revivalist”, din care cauză Spurgeon l-a acuzat pe Moody că duce demnitatea de predicator în derizoriu. Pe la sfârșit s-or împăcat, dar dacă ne-ar fi rămas în urmă numai chichițele care îi despărțeau pe acești doi mari oameni ai lui Dumnezeu, niciunul dintre ei nu ar fi fost azi atât de prețuit.
Chichițele sunt inevitabile, dar orice asalt în chestiuni ce țin de conștiință, încredințare sau vocație în slujire nu sunt nimic altceva decât niște agresiuni, niște săgeți menite să îi dezbine pe cei mai slabi și să creeze un soi de sectarism corintic, cum se revendicau unii de acolo ca fiind ai lui Apolo, alții ai lui Petru sau Pavel.
Pentru cei care se poticnesc mereu în chichițe și agresează lucrarea și încredințarea celorlalți cred că Iov 4:21 li se potrivește cât se poate de bine:
„Li se taie firul vieții, mor și tot n-au căpătat înțelepciunea!”
Cu alte cuvinte nu ți-ar ajunge o viață să te tot poticnești în isprăvnicia celuilalt, dar înțeleptul nu se ceartă fără încetare mai ales atunci când nu există nici un motiv real, ci doar așa un soi de donquijotism de asta nesaturat. Pacea e mai importantă decât să ne spunem mereu părarea pe subiecte care ține de nuanțe. Mai bine câteva cuvinte de încurajare drese cu sare, decât un șir nesfârșit de păcate comise printr-o vorbire lung și deșănțată pe subiecte lipsite de însemnătate spirituală.
