Suntem deja intrați în Sâmbăta Mare. E un șabat aparte, pe care liturgic nu avem dreptul să îl stricăm. Și este meritoriu că riturile creștine apusene nu o fac.
E un timp de liniște și de rumegare. Așa cum apostolii, ascunși, au stat și au rumegat ceea ce se întâmplase, noi trebuie să stăm oleacă și să ne adunăm, să ne odihnim activ, rumegând ceea ce s-a întâmplat.
Ce înseamnă jertfa lui Iisus, pentru mine, cel de acum? Cum mă văd eu, cel de acum, în lumina lui Iisus? Ce voi face mai departe în viața mea?
Par întrebări stupide, dar sunt esențiale. Și sunt esențiale pentru că de obicei evităm să ni le punem, crezând că e suficient că am făcut niște ritualuri, că am trecut pe sub ”masă”, că am mărturisit niște păcate pe care în mare parte nu le regretăm deloc la un preot, pentru că așa trebuie.
De asta este nevoie de acest sabat fără preoți, fără slujbe, fără biserici. De după Prohod până în noaptea Învierii să fiu oleacă doar cu mine și să mă întreb niște lucruri serioase în ceea ce privește credința mea și relația mea cu Iisus Hristos.
Chiar cred în El? Și dacă cred, chiar am încredere în El?
Apostolii au stat ascunși și speriați între răstignire și înviere. Atunci și-au pus întrebări serioase: chiar am fost tâmpit să renunț la meseria mea ca să urmez un fals mesia? Dar parcă era ceva la El care merita încredere… Ce voi face mai departe?
