Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a doua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta. Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer. O, ce gustoasă poate fi chiar o mâncare de lături când poţi să mulţumeşti cu lacrimi pentru ea lui Dumnezeu! Dar aceste minuni nu s-au mai repetat. În schimb, au fost altele.
În aprilie slăbisem atât de mult de foame şi de frig, încât cred că ajunsesem de nerecunoscut. Toţi dinţii mi se clătinau iarăşi în gură şi ochii slăbiţi cu greu mai puteau deosebi lucrurile. Toată ziua şi noaptea durerile usturătoare ale foamei îmi chinuiau stomacul şi măruntaiele… Puţina mâncare cu care îmi porneam moara stomacului se termina în câteva secunde. După aceea moara mergea în gol, măcinându-se singură în cele mai ascuţite dureri. Părea că am numai cuţite sau ace înlăuntrul meu.
Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării, astfel că pe o sută de grame de pâine goală fărâmiţată aveam ce mânca un ceas, înghiţind mai mult salivă. În timpul acesta stomacul obosea, şi eu aveam senzaţia că am mâncat. Dar câtă putere de răbdare şi înfrânare îţi trebuie pentru asta când eşti atât de flămând încât ai mânca dintr-o răsuflare o pâine mare întreagă…
Se apropia Săptămâna Patimilor. Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. Tuturor celor care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă întreba nimeni nimic. Satana mă chinuia zi şi noapte în suferinţele mele cu tot felul de privelişti şi gânduri, spre a-mi slăbi credinţa şi a-mi pierde răbdarea, ca să cârtesc împotriva Domnului şi Dumnezeului meu.
Când eram treaz, mă chinuiau continuu foamea, apoi setea, apoi celelalte şi mai chinuitoare trebuinţe pentru care nu aveam voie să ies decât o dată seara şi o dată dimineaţa. Îndată ce închideam ochii, fie că dormeam, fie că nu, vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi. Sau ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase…
Şi când să iau să mănânc – dispăreau… Şi când voiam să beau, mă trezeam cu gura şi mai arsă de sete…
Iarăşi simţeam că am ajuns la marginea tuturor puterilor mele. Că nu mai puteam răbda foamea chinuitoare.
Mâine este Vinerea Patimilor. Nu voi mânca nimic. Nici bucăţica de pâine fărâmiţată. Nici stropul de apă, nimic. Vreau să strig către Domnul cu o jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine şi să-mi mai uşureze puţin starea.
Dimineaţa însă n-am mai apucat să-mi vină mâncarea – şi ofiţerul care mă luase în primire cu prima bătaie la venirea mea aici deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
El o luă înaintea mea prin poarta întâi, apoi spre a doua, care ieşea în stradă şi în oraş. Îşi luă bicicleta şi, trecându-mă pe lângă santinelă, mă scoase în stradă, zicându-mi:
– Eu merg înainte cu bicicleta, încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles? Şi intri unde voi intra eu.
– Da! am răspuns eu, neputând crede parcă minunea care se petrecea cu mine.
El o luă înainte, iar eu, după el. Mergeam spre centrul oraşului. Pe străzi, o mare mulţime de oameni veniţi de prin toate satele pentru cumpărături de Paşti. Mă uit în jur să văd dacă nu cunosc pe cineva, dacă nu întâlnesc cumva pe ai mei, dar ferindu-mă să nu mă vadă cel dinaintea mea, care se tot uita înapoi.
Pe podul din centru, îmi scoase Domnul în cale un vecin care, văzându-mă atât de slab şi neras, abia putu să mă recunoască.
– Vino după mine, îi zisei eu repede. Uită-te unde mă duc şi dacă vezi pe cineva dintre ai mei trimite-i să vină acolo!
Cel dinaintea mea a mai mers puţin înainte, a cotit la stânga, apoi a intrat într-o curte. La câteva clipe în urma lui am ajuns şi eu. Era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos, ca să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti şi tu. Uite aici în pivniţă avem nişte lemne. Mai tai şi tu un lemn, mai stai la soare…
Şi apoi el intră în casă la soţia şi la copiii lui, lăsându-mă singur. O altă minune trăiam.
– O, Dumnezeul meu, slavă veşnică Ţie! Cât de aproape eşti de mine Tu, Care credeam eu că îmi eşti atât de departe, că nu mă mai ştii şi că nu mă mai vezi. O, dulce Iisus, drag Iisus, scump Iisus şi bun Iisus, Mântuitorul meu, Prietenul meu nedespărţit, Ocrotitorul meu…, iartă-mă că am avut atât de puţină credinţă şi încredere…
Din jurnalul lui Traian Dorz…
