În primăvara anului 1558, Biserica Romano-Catolică din Scoția se afla într-o bătălie pierdută. Protestantismul începuse să pătrundă în țară în anii 1520 și, de atunci, a luat progresiv avânt, alimentat în principal de importul de biblii englezești (care erau accesibile cel puțin vorbitorilor de scoțiană din Lowlands) și de literatura reformatoare de pe continent. Eforturile de a contracara răspândirea protestantismului prin uciderea principalilor susținători ai acestuia, începând din 1528 (cu execuția lui Patrick Hamilton) și culminând în 1539 (cu execuția a cel puțin opt agitatori protestanți), s-au întors împotriva lor, creând martiri al căror mesaj nu făcea decât să intrige poporul, mai degrabă decât să-l respingă. Eforturile interne de a aborda, în cadrul unei serii de consilii bisericești provinciale, cele mai evidente deficiențe ale clerului scoțian din Kirk – și anume, imoralitatea sexuală și ignoranța teologică – și de a submina astfel criticile protestanților la adresa bisericii stabilite s-au dovedit a fi infructuoase și, cel puțin din punctul de vedere al reformatorilor, mult prea conservatoare în diagnosticarea maladiilor Kirk-ului.
Monarhul romano-catolic al Scoției, Mary Stewart, în vârstă de cincisprezece ani, trăia în Franța de un deceniu și, având în vedere că urma să se căsătorească cu moștenitorul aparent al Franței, nu părea că se va întoarce prea curând. În absența ei, lorzii Scoției, mulți dintre ei cu simpatii protestante, au preluat o putere mai mare. În decembrie 1557, o serie de astfel de nobili s-au angajat în mod deschis să îl suprime pe Antihristul romano-catolic și să susțină Kirk-ul reformat din Scoția, în creștere, deși neoficial. John Knox, deși se afla încă la Geneva, promova în mod activ cauza protestantă din Scoția cu stiloul său și era pregătit să se întoarcă în țara sa natală în 1559 și să conducă îmbrățișarea finală a protestantismului de către Scoția în vara următoare.
Astfel, ca un ultim efort pentru a-și menține statutul oficial în 1558, liderii romano-catolici din Kirk au încercat pentru ultima dată să suprime valul crescând al protestantismului prin persecuție. În micul sat de coastă Dysart, Fife, au arestat un bărbat care, cu doisprezece ani înainte, fusese acuzat de cardinalul David Beaton de promovarea doctrinei protestante, dar care scăpase din mâinile lui Beaton și se refugiase mai întâi în sudul Scoției și apoi pe continent. La 20 aprilie, l-au judecat și condamnat pe acest om în St. Andrews și – în ciuda dezgustului și opoziției destul de evidente din partea orășenilor – i-au executat sentința, arzându-l pe rug.
O alegere mai proastă a victimei nu putea fi…
Walter Milne avea 82 de ani în momentul execuției sale. Milne s-a născut în 1476 – cu șapte ani înainte de Luther – în Forfarshire, într-o familie de fermieri. A fost numit vicar la Lunan, o parohie de coastă aflată la jumătatea distanței dintre Montrose și Arbroath, în 1526, la vârsta destul de târzie de 50 de ani. Locurile sale de dinainte de această dată rămân oarecum obscure. Unele surse îl plasează în Germania în anii precedenți, sugerând astfel un font luteran pentru convingerile sale protestante. Altele îl plasează la mănăstirea benedictină din Arbroath (după studiile teologice fie la St. Andrew’s, fie la Aberdeen), și pun convingerile sale protestante pe seama influenței lui Patrick Hamilton și a studiului privat al lui Milne asupra Noului Testament englezesc al lui Tyndale.
Cu toate acestea, Milne a ajuns, pe o cale sau alta, la convingeri protestante și le-a propagat timp de aproape douăzeci de ani în liniștita sa parohie de coastă, înainte de a intra în atenția autorităților. Când a fost acuzat inițial de erezie în 1546, a fugit de la locul faptei și a rămas în exil pentru următorii doisprezece ani. Detaliile despre faptele sale din timpul acelor ani sunt din nou puține. Există un acord general că s-a dus (înapoi) în Germania. Există unele speculații că a petrecut, de asemenea, o perioadă de timp în Elveția, unde s-ar fi putut intersecta cu John Calvin (la Geneva) și/sau Henry Bullinger (la Zurich).
Capturat și condamnat
În 1558 s-a întors în Scoția și continuă slujirea credincioșilor din orașele de coastă pe care le cunoștea cel mai bine. Când a fost în cele din urmă arestat în Dysart, a fost găsit, potrivit lui John Foxe, „în casa unei femei sărace, învățând-o poruncile lui Dumnezeu și învățând-o cum să-și instruiască copiii și casa și să-i crească în frica lui Dumnezeu”. Milne a fost întemnițat în temnița castelului St. Andrews, unde o vreme a fost încurajat atât prin amenințări, cât și prin mită să își retracteze convingerile sale reformate. Refuzul octogenarului în vârstă, fragil și, după toate aparențele, sărăcit, de a ceda la astfel de încurajări trebuie să-i fi surprins pe persecutorii săi.
Procesul lui Milne din 20 aprilie 1558 s-a desfășurat în catedrala St. Andrews. Potrivit relatărilor contemporane, picioarele sale erau prea slabe pentru a-l putea urca fără ajutor pe scări până la amvon pentru a răspunde acuzațiilor care i se aduceau. Cu toate acestea, vocea sa a răsunat puternic și clar în tot sanctuarul și i-a impresionat foarte mult pe laicii care se adunaseră pentru a-l auzi pe bătrân în proces.
Milne a pledat vinovat de acuzația de a apăra căsătoria clericală și de a nega statutul sacramental al confirmării, penitenței, căsătoriei, hirotoniei și ungerii. Când a fost acuzat că a predicat (fără licență) în case particulare și în câmp deschis, el le-a atras atenția examinatorilor săi că aceștia au omis să adauge „pe mare”, unde, de asemenea, a proclamat Evanghelia în timp ce „naviga pe corăbii”. Poate că cea mai pregnantă mărturie a convingerilor sale protestante a venit ca răspuns la acuzația examinatorilor săi că a negat faptul că Sfânta Liturghie este un sacrificiu pentru păcatele persoanelor vii și moarte. „Hristos a fost oferit o dată pe Cruce pentru greșelile omului”, a răspuns Milne, „și nu va mai fi oferit niciodată din nou, pentru că atunci a pus capăt tuturor sacrificiilor”. Când a fost amenințat, în cele din urmă, cu moartea, Milne a insistat că ar fi renunțat cu plăcere la zece de mii de beneficii pământești înainte de a renunța la locul său în împărăția cerească care îl aștepta.
Moartea lui Walter Mill
Autoritățile romano-catolice au întâmpinat unele dificultăți în executarea efectivă a sentinței lui Milne. Un rug a fost construit în afara catedralei, cu vedere la Marea Nordului, dar prefectul orașului, ale cărui responsabilități includeau și execuțiile, a refuzat categoric să participe la arderea bărbatului de 82 de ani. Ulterior, șambelanul arhiepiscopului a fost chemat să îndeplinească rolul de călău, dar și acesta a refuzat. Când, în cele din urmă, un lord mai mic, pe nume Alexander Somerville, care dorea să se înregimenteze cu Arhiepiscopul, a fost de acord să îndeplinească fapta, s-a mai întâlnit un obstacol: comercianții din oraș au refuzat în unanimitate să vândă autorităților mijloacele necesare – și anume, o frânghie sau un lanț – pentru a-l fixa pe Milne pe rug. În cele din urmă, au fost nevoiți să taie o bucată de frânghie din cea care susținea un cort ridicat pentru arhiepiscop cu ocazia execuției.
În timp ce focurile erau în sfârșit aprinse sub el, Milne a informat cu încredere mulțimea adunată: „Cauza pentru care sufăr în această zi nu este pentru vreo crimă care mi se impută (deși sunt un păcătos mizerabil în fața lui Dumnezeu), ci doar pentru apărarea credinței lui Isus Hristos, expusă în Vechiul și Noul Testament pentru noi… Îl laud pe Dumnezeu că m-a chemat din mila Sa, printre ceilalți slujitori ai Săi, pentru a pecetlui adevărul Său cu viața mea, pe care, așa cum am primit-o de la El, o ofer de bunăvoie spre slava Lui.”
Îndreptându-se spre călăii săi, Walter Mill a exclamat cu încredere și curaj: „Mă minunez de furia voastră, ipocriților, care îi urmăriți cu atâta cruzime pe slujitorii lui Dumnezeu! În ceea ce mă privește, am acum optzeci și doi de ani și nu pot trăi mult timp din cauza cursului naturii; dar din cenușa mea se vor ridica o sută de oameni care vă vor împrăștia pe voi, ipocriți și persecutori ai poporului lui Dumnezeu; și aceia dintre voi care vă considerați acum cei mai buni, nu vor avea o moarte atât de cinstită ca a mea. Am încredere în Dumnezeu, voi fi ultimul care va suferi moartea în acest mod pentru cauza acestui pământ!”
Cuvintele sale au fost profetice pentru că el a fost, de fapt, ultimul martir al reformei timpurii din Scoția. Nu mai este nevoie să spunem că execuția lui Milne prin mâinile Bisericii Romano-Catolice nu a servit la întărirea încrederii poporului scoțian în Kirk sau la descurajarea acestuia de la adevărata evanghelie a lucrării încheiate a lui Hristos în favoarea sa. În cuvintele lui John Knox, execuția acelui „om de vârstă octogenară… a ofensat atât de mult inimile tuturor celor evlavioși, încât imediat după moartea lui a început o nouă fervoare în rândul întregului popor”. Cu alte cuvinte, martiriul lui Milne s-a dovedit a fi proverbialul un „cui final în sicriul” Bisericii Romano-Catolice din Scoția și a deschis calea pentru triumful protestantismului doi ani mai târziu.
Walter Mill a fost ultimul martir protestant din Scoția înainte de Reformă. S-a născut în 1476 și a devenit preot romano-catolic, dar, la fel ca John Knox, mai târziu, s-a convins că slujba romano-catolică era idolatrie, așa că a încetat să o mai țină și a fugit în Germania. S-a întors în Scoția în 1556, la vârsta de optzeci de ani, și a fost arestat doi ani mai târziu. A fost arestat nu doar din cauza convingerilor sale, ci și pentru că se căsătorise, ceea ce preoții nu aveau voie să facă.
Lecturi suplimentare
- John Howie ‘Walter Mill’ în The Scots Worthies (Edinburgh, 2001 [1775]), pp 33-7
- DSCHT: Milne, Walter
- Richard L. Greaves, ‘Mylne, Walter (c.1476-1558)’, Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, 2004 [http://www.oxforddnb.com/view/article/19704]
Un comentariu
Mulțumesc pentru tot.