De multe ori se întâmplă ca doi oameni să privească același lucru, dar să vadă ceva diferit, aspecte diferite ale lucrului pe care îl văd. Poate e și din cauza unghiului diferit din care îl văd, jocului de umbre, distanței diferite și o mulțime de alți factori.
Însă ce vezi când privești la cel de lângă tine care se află într-o nevoie reală, vizibilă? Iată un caz biblic: În Evanghelia după Ioan, evanghelistul Ioan alocă un întreg capitol (41 de versete) unei minuni pe care Mântuitorul a săvârșit-o (în comparație cu multe alte minuni săvârșite de Mântuitorul, cărora le alocă câteva versete, cel mult până în 20 – deci, mai mult de dublu).
Ce este interesant în dreptul acestei minuni pe care o găsim în capitolul 9, este faptul că nevoia reală a unui om suferind (era orb!), generează în mintea și-n gândurile ucenicilor subiect de mari discuții teologice: „Cine a păcătuit: el sau părinții lui?” Ei voiau să vadă care era sursa, motivul sau cauza orbirii acelui om. Nici vorba de a-i întinde o mână de ajutor (pe principiul: „Ce am, îți dau.”)! Nici vorba de a-i oferi o încurajare! Nici pomeneală de a-i sări în ajutor! Însă, o, ce studiu de caz poate fi situația tragică a cuiva!
Ai întâlnit astfel de situații? Îți spune ceva cuvântul „Colectiv”? Ei bine, acest cuvânt acum câțiva ani era subiectul unor mari dezbateri, cam în aceeași măsură ca orbul din relatarea lui Ioan. Deci, ce vedem aici? Vedem niște oameni care sunt mai preocupați să filozofeze, decât realmente să facă ceva concret pentru omul în suferință. Preferă să vorbească despre el, nu cu el. Preferă să-l aibă în centrul discuției lor, nu al inimii lor. Acesta devine pentru ei doar un studiu de caz și nimic mai mult.
Ce face Mântuitorul? Le răspunde în mod concret la întrebare, fără să dezvolte prea mult răspunsul, apoi îi vine în ajutor omului în cauză. Poate că a venit vremea să nu mai filozofăm atât de mult, ci să căutăm să ne exprimăm în mod practic credința pe care susținem că o avem în Domnul. Să învățăm de la El, desigur acționând în funcție de posibilitățile și resursele pe care le avem. Însă să acționăm. Să ne arătăm compasiunea. Să ne arătăm dragostea. Apropo, știai că dragostea este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos? Nu-i o deducție a mea, ci sunt cuvintele Mântuitorului:
„Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35).
Tu ce vezi când privești la nevoia celuilalt?
Timotei Stoica
