Charles Dickens începea „Povestea despre două orașe” cu memorabila frază: „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi”. Aceste cuvinte sună ca o contradicție, strident pentru ureche și greu de înțeles pentru minte. Cum se poate ca vremurile să fie în același timp cele mai bune, dar și cele mai rele?
Înainte ca Charles Dickens să mânuiască penița, matematicianul, filosoful și scriitorul francez Blaise Pascal folosise acest fel de paradox. Pentru Pascal, omul în sine este paradoxul suprem al întregii creații. El a spus că suntem atât cele mai grandioase ființe, cât și cele mai nenorocite. Paradoxul este că putem gândi, o abilitate care este o sabie cu două tăișuri. Faptul că ne putem contempla pe noi înșine este măreția noastră. Nefericirea apare când tânjim la o viață mai bună decât cea de care ne bucurăm acum și ne dăm seama că suntem incapabili să o dobândim. Avem destule cunoștințe cât să scăpăm de fericirea oferită de ignoranță. Transpus în viața de zi cu zi, acest lucru înseamnă că o persoană cu o bogăție enormă își poate imagina și mai multă bogăție, putere, prestigiu, sănătate, faimă – toate lucrurile pot fi sporite sau îmbunătățite. Gândește-te la persoana care dispune de o sumă mare de bani, dar care are o sănătate precară sau este îndurerată de moartea unei persoane dragi. La urma urmei, demnitatea umană este construită pe convingerea că există cineva acolo sus care ne-a creat. În spatele demnității umane se află teologia.
Odată le-am vorbit directorilor unei corporații aflată în top Fortune 500. Era un grup mic, compus din vicepreședinți regionali, președintele și directorul consiliului de administrație. Atmosfera era una de putere și prestigiu. Nobilul auditoriu a fost puțin deranjat de faptul că am amestecat „religia” și afacerile în timp ce vorbeam. Când seminarul era aproape de final, directorul consiliului de administrație a devenit entuziasmat, iar ochii i s-au luminat de înțelegere. „Să văd dacă am înțeles bine ceea ce spuneți. Ceea ce înțeleg eu este că viața noastră profesională este afectată de modul în care ne tratăm oamenii. Modul în care tratăm oamenii este o chestiune de etică. Etica este determinată de filozofia noastră. Filozofia noastră reflectă teologia noastră – deci respectarea oamenilor este, de fapt, o chestiune teologică.”
În termeni simpli, directorul a exprimat ceea ce a vrut să spună Dostoievski când a afirmat: „Dacă nu există Dumnezeu, toate lucrurile sunt permise”, sau Sartre când a spus: „Omul este o pasiune inutilă”.
Acestea sunt declarații despre demnitatea umană și îi privesc pe mecanici, mineri, reporterul de ziar și pe vânzătorul de asigurări. Dacă nu este nimeni acasă în Rai, atunci munca directorului corporatist și munca omului de serviciu sunt la fel de inutile. Unii încearcă să evite dilema, evitând problema în sine prin eschivarea abilă a compromisului. Umanistul îl respinge pe Dumnezeu, în timp ce afirmă cu voce tare valoarea oamenilor. Dă mâna cu creștinii și evreii pentru a scanda pentru drepturile omului, pentru a elimina sclavia, pentru a opri asuprirea săracilor, pentru a construi spitale care să îngrijească bărbați și femei aflați în suferință. El venerează virtuțile onestității, dreptății și compasiunii, dar trebuie să-și sacrifice mintea pentru a face acest lucru. Căci umanistul este prins în contradicția vicioasă de a oferi respect unor ființe care își trăiesc viața între limitele lipsei de sens. El trăiește cu un capital împrumutat, derivându-și valorile din credința iudeo-creștină, în timp ce respinge chiar fundamentul pe care se bazează aceste valori. Încă mai caută pe cineva acolo sus să-l ajute, dar nu primește niciun răspuns. Valoarea pe care el o atribuie omului este cu totul inutilă, deoarece este bazată nu pe rațiune, ci numai și numai pe preferință.
Trebuie să-i punem umanistului câteva întrebări dure și dificile: de ce ar trebui să ne pese de situația unor germeni adulți nesemnificativi? Ce mai contează dacă germenii albi îi subjugă pe cei negri și îi fac să stea în spatele autobuzului? Cui îi pasă dacă niște pete nesemnificative de protoplasmă sunt exploatate într-o oțelărie sau jefuite în sălile de judecată?
O, vei spune, germenii negri simt și micile pete de protoplasmă strigă de durere. Din nou, eu voi spune: „Și ce dacă?”. O creatură fără valoare finală, una care este în cele din urmă nesemnificativă, nu merită niciun sacrificiu. Spuneți-i asta idiotului, căci numai el poate trăi cu sunet și furie goală. Dacă omul este lipsit de valoare, atunci putem dormi liniștiți cu toții mâine dimineață.
În afară de scepticii înrăiți, puțini dintre noi răspund umanismului în acest mod. Urmăm sentimentalismul și acceptăm inconsecvența fericită a umanistului. Și noi suntem oameni și ne mulțumim adesea să-l lăsăm pe umanist să păstreze prăjitura pe care a mâncat-o deja. Îi aplaudăm isprava magică de a face lumea să apară din nimic, ca iepurele din pălărie. Ne uităm mirați la capacitatea sa de a obține ființa din vid, demnitatea din insignifianță, personalitatea din impersonalitate; și ne minunăm de capacitatea umanistului de a sta ferm cu ambele picioare înfipte în aer.
