Daniel Barbu, profesorul care, politicos ca un nobil englez, erudit ca un filosof german și rafinat ca un intelectual francez, a fost, totuși, unul din cei mai revoluționari gânditori din România ultimelor decenii și, sigur, cel mai curajos teolog român.
Probabil foarte puțini au auzit de el, dar asta nu înseamnă că nu a fost enorm. Iar cei care i-au fost studenți și discipoli știm foarte bine asta.
Daniel Barbu a fost un geniu. Fiind un geniu al erudiției, un aristocrat al spiritului, de o decență și o politețe aproape imposibil de întâlnit în vremurile noastre, a fost condamnat la discreție.
Ne-a influențat major pe cei câțiva care ne-am regăsit pe parcursul său intelectual.
Căci dacă aș vrea să definesc povestea lui Daniel Barbu, ea este un parcurs, un pelerinaj.
Daniel Barbu a fost o într-o căutare continuă, din tinerețea sa de istoric, care interpreta cu un curaj extraordinar frescele din bisericile medievale românești, punând în discuție idei preconcepute și confortabile ideologic, la maturitatea sa de gânditor al politicii și până la etapa curajoasă, aventuroasă, non-confesională a teologului.
A murit la 66 de ani când ar mai fi avut încă multe decenii în care să scrie și să spună multe.
O neliniște a marcat parcursul profesorului Daniel Barbu. O neliniște în căutarea adevărului ca înțeles dar și în căutarea adevărului ca persoană: Dumnezeu.
Modelul și eroul său, chiar și atunci când a candidat la….primăria Bucureștiului, a fost. Iisus. Dar nu Iisus pietrificat sau desenat prin biserici, ci Iisus care provoacă, cel din Evanghelii.
Și cu acest model și erou în cap a avut cea mai curajoasă gândire din România.
O gândire curajoasă și (pentru mine cel puțin) frustrant de discretă. Ne-am ciondănit de câteva ori pentru că nu putea înțelege utilitatea internetului de a împrăștia idei.
A ales tot timpul calea clasică, riguroasă, a cărților.
În ultimii ani, Daniel Barbu a fost focalizat pe tema teologiei Împărăției lui Dumnezeu, care ar trebui să fie inima speranței creștine (dar creștinii bat câmpii cu nemurirea sufletului și….mersul în Rai).
Revoluția creștină, a Împărăției, ce trebuie reactualizată de fiecare dintre noi, este tocmai răsturnarea sistemului de putere al acestei lumi.
Iar asta nu o poți face fără curajul propriei schimbări/metanoia (traduse la noi prin insuficientul termen de ”pocăință”). Devenind o criză pentru această lume, devii un, acesta era termenul preferat al profesorului Barbu, ”agent al Împărăției” în lumea aceasta.
Dar pentru asta trebuie să ai curajul de a nu fi „mainstream” fără să fii un golan, un needucat, un necivilizat. Împărăția este Civilizația cu C mare care trebuie să ia loc acestor civilizații cu c mic, ale lumii acestui veac.
Adevărata revoluție este a iubirii raționale, nu a pasiunilor militante.
În ultimele noastre e-mailuri, când mi-a spus că din păcate cancerul de care suferea nu mai poate fi învins, i-am adus aminte profesorului Barbu de un moment amuzant din timpul doctoratului meu.
Eram într-un stagiu de cercetare doctorală la Roma și îl stresam pe profesor cu diverse e-mailuri administrative.
Nu mi-a răspuns la niciunul, dar eu continuam să îi scriu.
La un moment dat, tocmai trecuse Paștile, i-am scris tot un e-mail cu chestiuni administrative în care l-am salutat cu ”Hristos a înviat”.
A fost singurul mail la care mi-a răspuns:
„Adevărat a înviat!
Daniel B.”
Răspunsese la singurul lucru cu adevărat important.
Daniel Barbu a murit exact în prima zi a Postului Mare după rit bizantin. A murit în credința, speranța și mai ales dragostea față de învierea care, de la Iisus încoace, până la momentul final, în care cei demni de asta vor învia pentru viață și Împărăție, schimbă lumea.
A murit ca un agent al Împărăției. De aceea sunt sigur că va învia.
