Subiectul sfințeniei îi fascinează și îi neliniștește în același timp pe oameni. În consecință, în detrimentul bisericii, mulți stau departe de acest subiect. Cu toate acestea, sfințenia nu numai că vorbește despre însuși caracterul lui Dumnezeu, ci dezvăluie și caracterul omului. Această viziune a amândurora este redată în mod dramatic în Isaia 6. Spre deosebire de mulți credincioși căldicei din ziua de azi, Isaia nu a rămas indiferent la sfințenia lui Dumnezeu – el a fost uimit de măreția Sa și uimit de propria sa necurăție.
Una dintre marile nedreptăți aduse credincioșilor prin propovăduirea evangheliei prosperității este credința lor că adevăratul ideal creștin este să fii fericit și prosper. Nu – adevăratul ideal creștin este să fii sfânt. Sfințenia nu este un plus creștin opțional – ea este poruncită.
În 1 Petru 1:13-16 ni se spune: „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: ‘Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt’.”
Charles Spurgeon a avut propriile opinii despre creștinii care refuzau să stăruiască după sfințenie, numindu-i „ciuma bisericii”. „Ei sunt ca niște pete la sărbătorile noastre. Ca niște stânci ascunse, ei sunt teroarea navigatorilor. Este greu să te ferești de ele: și nu se știe ce naufragii pot provoca.” Spurgeon a împărțit creștinii care cred că pot să trăiască o viață fără sfințenie în patru categorii:
- Fariseul: încrezător în ceremoniile exterioare în loc de adevărata sfințenie;
- Moralistul: nu simte nevoia de sfințenie pentru că viața lui este atât de bună;
- Experimentatorul: întreaga lui viață creștină este trăită în interior, fără să se uite niciodată la comportamentul exterior, ci doar la sentimente;
- Opinionistul: viața lui creștină se rezumă la a crede doctrinele corecte și a rămâne nepăsător față de modul în care trăiește.
Oamenii sunt adesea descurajați să abordeze subiectul sfințeniei deoarece cred în mod greșit că este legat de îndreptățirea de sine. Nu este deloc așa, iar un scurt studiu al cuvintelor ebraice și grecești legate de sfințenie va corecta acest punct de vedere. Chemarea de a fi sfânt este pur și simplu o chemare de a fi separat de ce este comun și pus deoparte, sau rezervat, pentru o utilizare specială. De aceea, Dumnezeu ne cheamă să ne desprindem de acele ambiții pământești care oferă recompense ieftine și nedemne. Avem o chemare și o bogăție mult mai mare prin moștenirea noastră în Hristos Isus!
A W Tozer a spus odată acest lucru: „Hristos îi cheamă pe oameni să poarte o cruce; noi îi chemăm să se distreze în numele Lui. El îi cheamă să părăsească lumea; noi îi asigurăm că, dacă Îl acceptă pe Isus, lumea este bunul lor de mare preț. El îi cheamă să sufere; noi îi chemăm să se bucure de tot confortul pe care îl oferă civilizația modernă. El îi cheamă la sfințenie; noi îi chemăm la o fericire ieftină și de prost gust, care ar fi fost respinsă cu dispreț chiar și de cel mai mic dintre filosofii stoici.”
Așa cum se întâmplă uneori, Dumnezeu ne învață unele concepte importante prin intermediul lumii create de El, iar o astfel de lecție ne-o poate oferi un mic animal numit hermină. Blana acestui animal este atât de prețioasă încât este căutată chiar la curțile regale și are un aspect inconfundabil – albul pur. Dar blana herminei nu este albă tot timpul anului. În timpul verii, blana sa capătă o nuanță maro, dar iarna, blana se schimbă într-un alb distinctiv, cu excepția unui vârf negru pe coadă. Pe măsură ce zilele devin tot mai scurte și mai întunecate blana herminei devine tot mai albă.
Nu este aceasta o lecție minunată pentru noi?! Neprihănirea imputată a lui Hristos ne-a asigurat veșminte noi în locul zdrențelor murdare ale păcatului nostru. Vom permite ca aceste haine ale neprihănirii să fie pătate de necurăția lumii?
Hermina este preocupată să își protejeze haina albă împotriva a tot ceea ce ar putea să o murdărească. După ce au învățat acest lucru, vânătorii de blănuri au învățat să profite de acest lucru. După cum spune povestea, ei nu se oboseau să caute să prindă animalul agil în laț – vânătorul mergea în schimb la bârlogul ei gol. Știind că hermina ar face orice pentru a nu-și murdări blana, vânătorul mânjea cu murdărie intrarea și interiorul vizuinii. După ce făcea acest lucru, vânătorul dădea drumul câinelui de vânătoare pentru a găsi și a urmări hermina, știind că aceasta va fugi direct înapoi în siguranța bârlogului său. Cu toate acestea, văzând că bârlogul său este impur, hermina nu va intra. Această decizie îi va aduce însă o moarte sigură.
Pentru hermină, menținerea purității era mai prețioasă decât viața. Din acest motiv, hermina a ajuns să fie asociată în vocabularul anglo-saxon cu expresii precum „moartea înainte de necurăție” și „moartea înainte de dezonoare”.
Ceea ce s-a pierdut în această lume este faptul că, cu cât un om merge mai departe în pofte și nelegiuire, cu atât mai opac devine față de puritate și sfințenie. Cât de ciudat este faptul că o creatură mică, cum ar fi hermina, este mai familiarizată cu conceptul de puritate decât unii care sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu. Lecțiile lui Dumnezeu sunt peste tot în jurul nostru, trebuie doar să profităm de ocazia de a învăța din ele.
Dean Dwyer
Sursa: Harbingers Daily
