OPINIE Cazul „Pustan” și bolile de care suferim

Am stat secunde în șir cu degetele deasupra tastelor și m-am întrebat dacă să scriu sau nu… Nu am avut alte rețineri, cu excepția faptul că-mi voi pierde circa jumătate de oră din viață, și nu știu dacă are rost… Totuși, m-am gândit apoi că speranța moare ultima, că poate ajută pe cineva – pe cei „foarte siguri pe ei” oricum nu-i clintești –, nu doar în cazul mediatizat zilele acestea, dar măcar pe viitor. Poate măcar unii, chiar puțini fiind, data viitoare vor fi mai rezervați să intre în campanii de tip pustanoid.

Deși, în mod normal, nu ar fi cazul, tocmai pentru că „bolile” de care suferim sunt grele, este necesar să fac următoarea observație: trebuie să fii cel puțin „îngust la minte” (să mă exprim eufemistic) ca să te bucuri de răul cuiva. Chiar dacă, teologic și practic, sunt la polul opus față de V. Pustan, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Sincer, în primul rând îmi pare rău pentru că Numele Domnului este făcut de râs, iar mai apoi îmi pare rău de orice dramă personală despre care aud. Sigur, nu voi fi ipocrit să spun că plâng zi și noapte pentru asta, dar cu siguranță nu mă bucur de necazul altuia și am „o părere de rău de la distanță”, așa cum se întâmplă în orice situație în care nu suntem în proximitate relațională cu cel necăjit.

De ce cazul „Pustan” a revelat că suferim de mai multe boli?

Prima boală gravă este lipsa de luciditate și de adecvare

Se face o confuzie între durerea personală și rușinea publică. Fiecare aspect trebuie să fie păstrat în propriul registru. Deși nu contest și nici nu cunosc durerea personală a familiei Pustan, la nivel public se face remarcată rușinea și ocara adusă lui Hristos și cauzei Împărăției Sale. Cu cât cineva are un profil public mai pronunțat, cu atât rușinea e mai mare. Prin urmare, ieșirile publice, ale unora sau altora, ar trebui să spele rușinea, dacă se poate, dacă nu, măcar să taci. A face din durerea personală o chestiune publică și din rușine o chestiune personală înseamnă lipsă de luciditate și o crasă inadecvare. Duce la o înjosire a ambelor realități. Mediatizarea durerii este sinonimă cu ridiculizarea ei, pentru că „în durerea cuiva se intră epistemic și relațional”, nu mâncând popcorn și bătând la tastatură. La fel, când rușinea publică este estompată prin negare și deturnarea atenției, rezultatul este o decredibilizate și o devalorizare a lucrurilor în care credem.

A doua boală gravă este gregarismul și slava deșartă

Ne purtăm de multe ori ca oile. Imităm, bolând, ceea ce vedem la alții. Nu e nimic nou sub soare. C. R. Motru a scris despre spiritul gregar al poporul român, care se vede cel mai bine în cazul prostiilor. De am imita lucrurile bune, ar fi ceva, dar prostia este imitabilă prin definiție (nu are valoare intrinsecă). Mulți și-au pus poze cu Pustan pentru că așa e moda, așa se face. Să nu rămânem mai prejos decât alții.

În plus, utilizatorul contemporan s-a deprins să scaneze rapid trendurile FB și să vadă unde există mai multă susținere și like-uri. Și, fiindcă mulți fug disperați după o slavă deșartă, se asociază cu diverse mișcări, nu din convingere, ci din mândrie. Nu afirm că toți au făcut așa, dar oare nu sunt mulți?

A treia boală gravă este ipocrizia

Ea se vede în multe aspecte, dar cel puțin două ies în evidență. Mulți zic că „empatizează” cu Pustan. Serios? Da, poate exista în cele mai multe cazuri o „empatie slabă”, o părere de rău sinceră, așa cum am și eu. Dar să nu ne prefacem că suferim mai tare decât cel în cauză! Faptul că ai o poză cu Pustan sau că te-a vizitat odată acasă, nu înseamnă că ai și o relație personală care să ducă la o suferință profundă!

În plus, declarațiile multora că „se vor ruga pentru Pustan” îmi ridică semne de întrebare. În general, rugăciunile personale nu se declară public. Câți dintre cei care s-au afișat public, chiar s-au rugat pentru familia Pustan? De ce am impresia că mai degrabă au făcut-o cei care nu și-au trâmbițat public actele religioase? Repet, nu spun că toți sunt ipocriți, dar oare nu sunt mulți?

Sigur, a patra boală este idolatria

Nu contează ce face cineva, tot idolul meu rămâne!

În concluzie, cred că trebuie să învățăm să fim mai lucizi și mai rezervați. Ce să facem în viitor? Propun să fim alături de cei ce plâng, dacă ne sunt apropiați. Să fim alături, bineînțeles, și de cei de la distanță, dar fără să pretindem ceva ce nu există în realitate. Putem spune pentru ei o rugăciune simplă, în tăcere, în odăița noastră, fără să o trâmbițăm public. Iar în ce privește dimensiunea publică să căutăm să spălăm rușinea, atât cât se poate. Cum? Trăind noi înșine valorile în care credem! Arătând că fapta rușinoasă nu este regula, ci excepția! Fiind gata să ne asumăm rușinea și să o corectăm printr-o trăire frumoasă, nu negând-o orbește.

PS. Am oprit posibilitatea de a face comentarii, pentru că nu am timp să le moderez.

Costel Ghioancă
Pastorul Bisericii „Adonai” București