David Livingstone este cu adevărat un fel de apostol Pavel al epocii sale. Râvna și îndrăzneala sa, pe alocuri chiar soră cu nebunia, identificarea cu cei de ale căror suflete s-a apropiat și mai presus de toată, ambiția sa de a duce Evanghelia în locuri unde picior creștin nu a pășit vreodată… l-au definit până la ultima suflare.
„Mulți cred că interiorul Africii este un vast deșert nepopulat, însă doar pentru că niciun alb nu s-a aventurat atât de departe. Dar îți spun, în unele dimineți am privit spre platoul imens dinspre nord și am văzut fumul miilor de sate unde niciun misionar nu a pășit vreodată”.
„Spre surpriza lui David, în mintea lui s-a făcut lumină. A realizat că viața din Kuruman și slujirea alături de Robert Moffat nu erau pentru el. Focurile miilor de sate neexplorate și neatinse (de Evanghelie) ardeau la nord de Kuruman, iar David trebuia să găsească o cale să ajungă la ele. Din acel moment, David Livingstone a știut că fiecare zi amânată era o zi pierdută”.
Expedițiile sale periculoase cu malarie, lei, crocodili, șefi tribali ostili, deshidratare în continentul cunoscut drept „cimitirul omului alb” nu au diminuat elanul său. Dimpotrivă, scrisoarea adresată Societății Misionare din Londra, după descoperirea Lacului Ngami, se încheie prin cuvintele:
„Sper să mi se îngăduie să lucrez atât cât voi trăi dincolo de limitările/disponibilitatea altora și să plantez sămânța Evangheliei acolo unde alții nu au plantat-o.”
Iată două momente definitorii din călătoriile lui spre interiorul continentului, departe de baza misionară din Kuruman:
Un om alb piere ucis de șeful satului Bakaa, care îi otrăvește mâncarea. Deși avertizat să nu plece la ei, David e de neînduplecat: „Evanghelia, înainte de toate”. Șeful satului se așteaptă la vreo răzbunare. În schimb, David se apropie de el, scoate ceva dintr-un sac și îi cere omului deplin confuz niște apă (care foarte bine poate fi otrăvită). David face un terci, îl consumă pe tot, apoi se întinde lângă foc și adoarme, dovedind omului că nu are de ce să-i fie frică de el.
Și mai confuz, șeful îl amenință, tropăie nervos pe lângă el, dar… nimic! Pe scurt, după ce se trezește din somn, cei doi devin buni amici. Iată cum comentează David întâmplarea:
„Ei știu [acum] că n-au de ce să se teamă de noi, iar noi, întrucât ne încredem în Dumnezeu, nu avem de ce să ne temem de ei”.
Chief Sechele din poporul Bakwain îl amenință pe David Livingstone: „nici să nu-i treacă prin cap să meargă la ei”. Pentru că trecuse pe la rivalul său și, ca medic, se îngrijise de satul respectiv, șeful Sechele îi poartă ranchiună. Pe scurt, David face exact pe dos: se duce să-l viziteze. Cei doi, devin buni prieteni și poartă discuții adânci despre Dumnezeu.
Iată ce notează biograful:
„După ce i-a pus multe întrebări despre religia sa, Chief Sechele a vrut să știe de ce, dacă era atât de important ca oamenii să audă despre Dumnezeu, i-a luat atât de mult omului alb să meargă la ei și să le spună despre El?”.
În fața acestei întrebări, David nu a avut niciun răspuns. Personal, iau lectura acestei cărți ca pe o invitație să-mi evaluez ambiția care mă trezește în fiecare dimineață.
Gabe Lerca,
Voluntar Kairos
Puteți asculta integral cartea „O inimă în inima Africii” AICI! Sau puteți asculta pe youtube.
