În expansiunea rapidă a ideii romane, coloniștii au descoperit un popor îndărătnic: evreii dornici și pregătiți să se închine doar unui singur Dumnezeu. Întâlnirea între politeismul roman și monoteismul iudaic n-a fost lipsită de urmări.
Dacă Torah afirma transcendența legii și legământul sacru dintre Creatorul suveran și creația finită, romanii își legitimau dominația planetară nu plecând de la o carte anume, ci de la incontestabila superioritate militară. Cu această forță implacabilă legiunilor de soldați cotropitori s-a întâlnit predicatorul din Galileea, crucificat într-o zi de vineri, undeva pe dealul Căpățânii, nu departe de zidurile cetății Ierusalim[1].
Ca și toți ucenicii Mântuitorului, Iisus însuși putea fi socotit un revoluționar, dornic să răstoarne ordinea politică suverană peste întreaga regiune a Mediteranei. Hristos a vorbit despre noul legământ al lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, nu doar cu poporul israeliților scoși din Egipt, binecuvântați cu tablele Legii, unificați sub sceptrul Regelui David, sfințiți prin cuvântul profeților și purificați de jertfele aduse la Templul din Ierusalim. Mesia venea să extindă mesajul limitat al filozofilor greci (preocupați de soarta celor educați), ca și predica fariseilor mozaici (subminată de etnocentrism).
Din perspectiva tâlcuirilor adânci oferite de apostolul Pavel, noul popor al lui Dumnezeu putea include, fără excepție, atât prinți, cât și cerșetori, oameni instruiți, dar și analfabeți. În egală măsură, distrugerea Templului din Ierusalim (petrecută sub Titus în anul 70 d. Hr.) a fost compensată de-o nouă teologie radicală, prin care fiecare credincios devenea sanctuar al Duhului Sfânt.
Pentru ochii celor din lume, Hristos fusese victimă: un simplu bărbat crucificat la margine de drum. Pentru credincioși, Iisus răzbunase blestemul lui Adam, înviind a treia zi după momentul supliciului de pe Golgota. Cuvântul făcut trup (Ioan 1:14) aducea, astfel, o consolare neașteptată tuturor celor care vedeau în moarte dușmanul invincibil.
Dumnezeu a luat chip de rob, promițând tuturor eliberarea de frică, adicții, frustrare sau resentiment. Cel care fusese slujit ritualic prin jertfe și arderi de tot devenea, acum, slujitorul par excellence. Creștinii primelor veacuri au uimit aristocrația Imperiului roman prin etica dârzeniei și logica filantropiei. Nenumărați martiri ai Bisericii primare s-au lăsat uciși în speranța dobândirii unui loc special în cămările Împărăției cerurilor. Răniți și vulnerabili, osândiți și marginalizați, urmașii lui Iisus au îmbrățișat nebunia Crucii, dovedind lumii că iubirea, nicidecum moartea, are ultimul cuvânt.
Aflat într-o închisoare din Efes, apostolul Pavel, știut drept Saul, ucenic al lui Gamaliel, îi scrie prietenului său Filimon, proprietar de sclavi, să-l ierte și să-l primească pe Onisim, robul fugar. Creștinismul introduce, astfel, noțiunea nemaiștiută de egalitate ontologică și demnitate individuală. Nimeni, indiferent de condiția socială dobândită sau moștenită, nu era scutit de păcat. Toți muritorii aveau nevoie de har, pentru a fi mântuiți. Teologia expusă într-un document remarcabil intitulat Epistola către Romani avea să schimbe moravurile lumii romane și să transforme condiția spirituală a milioane de oameni.
Creștinii din vechime n-au fost mulțumiți să aparțină unei secte apocaliptice, obsedată de sfârșitul lumii. Biserica s-a manifestat plenar afirmând primatul Binelui (prin faptele credinței), al adevărului (prin apărarea revelației biblice) și al frumuseții (prin adoptarea unor elemente clasice din arta greco-romană). Biserica primelor veacuri fost atractivă pentru locuitorii Imperiului Roman întrucât a fost comunicată într-un limbaj al iubirii și printr-o retorică filantropică foarte convingătoare pentru rețeaua de cetăți a Antichității târzii. Oricât de străveche, credința apostolilor nu ruginește nici astăzi într-un anticariat prăfuit, cu mirosuri incerte de ulei rânced, urină de șoareci sau flori de mucegai.
Cetățile culturii de limbă greacă au fost, treptat, transformate de zelul învățătorilor noii credințe. În Alexandria, apologeți de talia unui Clement sau Origen au produs prima sinteză credibil între iudaism și elenism. Treptat, zeii păgânătății și-au pierdut relevanța sau credibilitatea. După anul 313, creștinismul devine religio licita iar câteva decenii mai târziu, la Niceea (în vara lui 325), își definește crezul universal.
După sincopa numită Iulian Apostatul (care detesta figura lui Iisus), creștinismul a căpătat o priză uluitoare la poporul de rând. Episcopul Nicolae din Asia Minor se dedicase salvării unor fete condamnate la sclavie sexuală, în timp ce Sfântul Grigorie de Nyssa combătuse, într-o predică faimoasă redactată la finele veacului IV, tratamentul inuman aplicat robilor din casele celor bogați. Din Siria și până-n Galia, trecând prin nordul Africii, creștinismul făcea adepți printre toate păturile sociale.
Puterea seculară a Imperiului trebuit să țină cont de puterea spirituală a Bisericii. Frumusețea faptelor săvârșite de urmașii lui Hristos a reverberat dincolo de orice granițe lingvistice, rasiale sau culturale. Treptat, Evanghelia dădea naștere unei noi civilizații. Din Hippona episcopului Augustin până spre poalele faimosului Monte Cassino, unde regulile Sfântului Benedict au fost luate-n serios, mesajul nou-testamentar căpăta o greutate sporită.
După ce, timp de secole, doctrina temporalității ciclice a afirmat faptul că lumea era condamnată la o repetată creație și distrugere (sau conflagrație, așa cum spuneau stoicii), creștinismul propunea o altă înțelegere a înlănțuirii dintre ieri, astăzi și mâine. Fără să accepte noțiunea orientală de vârste cosmice (ceea ce filozofii indieni denumesc prin yugas), Părinții Bisericii au afirmat caracterul radical transcendent al Dumnezeirii în raport cu lumea imanentă, dar și orientarea întregii istorii a umanității către momentul final al Judecății, adică al separării între bine și rău (așadar: o eshatologie fără sens giratoriu).
Din Egipt și Cappadocia până-n Italia, Galia sau Irlanda, mănăstirile au devenit spații privilegiate ale formării spirituale, prin care țărani simpli, anonimi și needucați, au putut să capete carisma părintelui duhovnicesc. De la Antonie cel Mare sau Evagrie Ponticul până la Sf. Patrick, Columba sau Beda Venerabilul, generații întregi de creștini îmbunătățiți au reinventat noțiunea de autoritate spirituală. Întâlnindu-i pe sfinții lui Dumnezeu, chiar și reprezentanții puterii politice amuțeau.
Nu păgânismul rezidual avea să reprezinte marea provocare a primului mileniu creștin, cât violența bandelor armate de limbă arabă năpustite asupra întregului Levant. Urmașii lui Mohamed nu acceptau doctrina pașnică a iubirii de vrăjmași, predicată de Iisus, nici imaginea unui Dumnezeu întrupat, mort pe Cruce, la marginea Ierusalimului. Încredințați că doar Islamul predică învățătura adevărată a deplinei supuneri față de sharia (legea extrasă din Coran), musulmanii au distrus mii de așezări monastice din Orientul mijlociu și Africa de Nord, ajungând să ocupe cetatea lui David, să cucerească Damascul, să atace Constantinopolul și să pătrundă, în anul 711 d. Hr., și-n peninsula iberică.
Feriți de zgomotul copitelor de cai, gânditorii medievali ai Europei occidentale au avut răgazul să reflecteze asupra ordinii universale, descoperind existența unor taxonomii în regnul botanic sau animal și stimulând, pe această cale, cercetarea științifică a planului divin. Gândul că lumea este produsul unei raționalități transcendente a alimentat curiozitatea intelectuală a Părinților Bisericii. Fără să nege vreodată importanța raționalității, rigorile logicii și evidențele observației empirice, oameni precum Isidor din Sevilla (560-735) sau Alcuin din York (735-804) s-au dedicat descifrării legităților universale. Pe aceste baze, procesul convertirii neamurilor păgâne s-a putut bucura de prestigiul științei, nu doar al credinței. Chiar și sălbaticii puteau aprecia superioritatea culturii materiale din sânul Bisericii, care niciodată nu s-a putut lipsi de invenții, artefacte și tehnologie.
Europa occidentală a rezistat presiunii exercitate de migrația popoarelor și a reușit să convertească fără mari dificultăți urmașii vikingilor, slavilor sau hunilor, oferind ideii creștine un spațiu larg de manifestare. Prin creșterea puterii papalității, ajunsă la apogeu sub episcopul Grigorie al VII-lea al Romei, orice disidență față de magisteriul Bisericii a fost imediat sancționată. Ereziile catarilor și rătăcirile albigenzilor n-au fost deloc tolerate iar pericolul de anatemizare a înfiorat numeroși reformatori, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Regii se simțeau obligați să dea socoteală tronului Sfântului Petru ca orice păcătoși de rând. În numele conformității religioase, idealul libertății a fost sacrificat. Mănăstirile susținute prin gesturile pietății populare rămăseseră printre puținele locuri neatinse de pretenția de monopol asupra gândirii teologice.
Personaje ireductibile, precum Francisc de Assisi, s-au evidențiat prin exemplul de slujire a săracilor uitați de puterea lumească. Mai puțin preocupat să disciplineze și să pedepsească abaterile de la dreapta credință, il poverello s-a dedicat unei singure misiuni: vestirea bunătății Creatorului și lăudarea frumuseților creației. Creștinismul își recăpăta, astfel, aura evanghelică, profund știrbită de acțiunile latinilor îndreptate față de frații ortodocși din Constantinopol (mai ales după a IV-a cruciadă din 1204). Dincolo de haosul produs de avariție, reprezentanții Occidentului mai păstraseră un dram de ingenuitate culturală atunci când s-au pornit să traducă operele lui Aristotel în limba latină. Pe lângă intelectualismul stimulat de neobosiții scolastici, cultul Fecioarei Maria a ridicat, treptat, imaginea femeii și a facilitat nașterea iubirii curtenești.
(va urma)
[1] Tim Holland, Creștinismul. Istoria unei idei și a modului în care aceasta ne-a modelat lumea, trad. rom.: Georgiana Harghel, Ed. Litera, București, 2022.
