În ziua de 31 octombrie 1517, un călugăr din ordinul augustinilor și profesor la Universitatea din Wittenberg, avea să pună pe ușa din biserica din localitate (care funcționa în aceea epocă ca afișier) o listă de 95 de teze, de subiecte, prin care solicita lumii academice să dezbată o problemă de foarte mare actualitate și anume utilitatea și justețea folosirii indulgențelor. Această dată este considerată ziua de naștere a protestantismului, deși în acel moment, Luther nu a intenționat să producă o ruptură în cadrul Bisericii Catolice, dovadă că tezele au fost scrise în limba latină.
Cum s-a ajuns aici? În decurs de 300 de ani de la debutul său, creștinismul s-a răspândit în tot bazinul Mării Mediterane, persecuțiile neputând opri avântul urmașilor lui Hristos. Câteva evenimente aveau să întrerupă din păcate această unitate. Constantin cel Mare, împăratul convertit la creștinism, avea să ridice la malul Bosforului o capitală creștină care să rivalizeze cu capitala păgână din acea vreme a imperiului. Asta a dus la crearea unui nou centru ecleziastic care va polariza afinitățile credincioșilor din răsărit. La începutul secolului al IV-lea, partea de apus imperiului Roman a fost invadată de popoare barbare germanice. Două secole mai târziu, slavii aveau să se așeze în Peninsula Balcanică, iar arabii vor ocupa nordul Africii, separând temporar, în două, creștinătatea.
Aceste traume social-politice, combinate cu anumite particularități culturale locale, vor face ca religia creștină să evolueze diferit în Vest, față de Est. Dacă în răsărit Biserica se bucura de protecția împăratului bizantin, în apus, episcopul Romei (rămas ca singură autoritate ecleziastică importantă în regiune), va trebui să facă un efort considerabil să convertească poparele germanice invadatoare și să refacă unitatea credincioșilor din regatele barbare. A realizat acest lucru grație unei organizări centralizate și mai ales interpretării pe care a dat-o cuvintelor pe care Hristos i le spusese apostolului Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi construi Împărăția Mea”. În Răsărit, piatra a fost considerată mărturia lui Petru, potrivit căreia Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În Apus, episcopul Romei a interpretat că piatra este chiar apostolul și cum aceasta fusese martirizat la Roma, toți succesorii săi au fost considerați persoane cu autoritate peste întreaga Biserică.
Episcopul Romei (sau papa, cum avea să rămână consacrat în istorie, deși inițial toți episcopii erau numiți papă, adică „tată”), se bucura și în răsărit de un respect deosebit, recunoscîndu-i-se prioritatea printre episcopi, dar cu timpul a ajuns să nu mai fie mulțumit cu acest statut și să pretindă supremația episcopală, lucru care a deranjat celelalte autorități ecleziastice, în special pe patriarhul de la Constantinopol, care se vedea egal cu colegul său roman. Pe lângă aceasta, în biserica creștină apuseană (sau catolică) au apărut inovații liturgice și de organizare (introducerea unei note explicative în crez „Filoque”, folosirea pâinii nedospite la împărtășanie, celibatul preoților, ideea existenței purgatoriului, ca loc intermediar între Rai și Iad, etc.). Cea mai mare diferență însă a fost dată de autoritatea pe care o căpătase și o pretindea Papa și anume că decretele sale sunt lege peste toată creștinătatea, că el având supremație și peste suveranii locali, ceea ce a creat deseori conflicte cu aceștia.
În timpul cruciadelor, papa de la Roma a promis celor care aveau să plece să lupte pentru eliberarea locurilor sfinte, iertarea de păcate. Mulțimi s-au îngrămădit să îmbrace mantia de cruciat pentru a-și afla izbăvirea. Unii mai pragmatici, au preferat să plătească în loc să se deplaseze în Palestina, primind în schimb indulgențe, adică niște bilețele aprobate de papă prin care li se promitea iertarea de păcate. Sistemul s-a dovedit foarte eficient și benefic pentru papalitate, din vânzarea acestora rezultând sume fabuloase, practic o sursă inepuizabil de venit (pentru că toți erau păcătoși).
Conflictele cu regii europeni, criza papală (la un moment dat au existat trei papi, fiecare susținut de câte cineva și afirmând că reprezintă adevăratul urmaș al lui Petru), dezvoltarea orașelor, înmulțirea universităților, apariția tiparului (ce permitea transmiterea mult mai eficientă a informațiilor), accesul la textele Noului Testament în limba greacă, aduse de cărturari veniți în Occident după căderea Constantinopolului și mai ales corupția existentă în Biserică, aveau să creeze un context care va facilita apariția Reformei.
În anul 1483, în Saxonia, se năștea cel ce avea să fie inițiatorul reformei, Martin Luther, fiul al unui tată extrem de sever și a unei mame timide, modeste, înclinate către rugăciune. Asprimea și austeritatea din familia sa au constituit oglinda în care l-a văzut pe Dumnezeu și anume ca pe un judecător aspru și sever, ce cerea o moralitate lipsită de bucurie. Pentru că afacerile îi mergeau bine tatălui său, acesta și-a trimis fiul să urmeze dreptul, însă la nici două luni după începerea studiilor, cu ocazia întoarcerii acasă, a fost surpins de o furtună cu fulgere puternice. Un copac chiar a ars lângă el. S-a înspăimântat foarte tare și a considerat asta un avertisment din partea divinității, așa că a promis că dacă va supraviețui, se va călugări. A intrat în ordinul eremiților augustinieni, renumiți pentru rigurozitatea respectării regulilor monahale. A fost un monah model urmând până la extrem cele mai severe cerințe: recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci… dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” avea să spună el.
Cu toate acestea, toate eforturile sale, nu i-au adus alinarea pe care o căuta, nu avea siguranța mântuirii. A fost hirotonit preot în 1507, dar îndoielile și ispitele îl chinuiau, scepticismul și disperarea îi bântuiau nopțile cu vise în care i se arăta diavolul și îl acuza. Prietenii au încercat să-l ajute, unul din ei spunându-i că jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars… am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Sf. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Citind-o, a dat peste un pasaj din epistola apostolului Pavel către Romani unde se afirmă că: „cel neprihănit va trăi prin credință”. Treptat a înțeles că omul prin propriile eforturi nu va putea niciodată să ajungă la Dumnezeu, acesta fiind și motivul întrupării lui Isus Hristos. Se conturau deja fundamentele teologiei sale, fundamente pe care avea să se susțină mai târziu protestantismul: Sola Gratia, Sola Fide, Sola Scriptura, Solus Christus, Soli Deo Gloria (numai harul, numai credința, numai Scriptura, numai Hristos, numai lui Dumnezeu slava).
În 1508, la recomandarea lui Staupitz, superiorul său, Luther a fost transferat la o mănăstire din Wittenberg și a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenbergul era un orășel aflat la periferia civilizației, cu vreo 3000 de suflete, renumit pentru înclinațiile bahice ale locuitorilor săi. Aici avea să-și petreacă Luther aproape toată viața. A fost un monah model, în 1510 mergând în pelerinaj la Roma, cu dorința de a câștiga cât mai multe indulgențe pentru el și pentru părinții săi (care muriseră și pe care spera astfel să îi scoată din purgatoriu).
După întoarcerea sa a avansat în cariera didactică devenind vicar provinciar al orășelului său. Și-a luat doctoratul în teologie în 1512 a devenit profesor de științe biblice la prestigioasa universitate din Wittenberg. În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, el cerând preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.
Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi. Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, s-a întrupat, devenind om în Hristos și a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică. Viziunea sa scripturală asupra iertării de păcate a omului avea să intre în conflict cu cea catolică a indulgențelor.
Papa de la Roma dorea refacerea bisericii Sfântului Petru, aflată în acel moment într-un stadiu avansat de degradare, așa că pentru a obține fondurile necesare, a apelat la practica vânzării indulgențelor. Un călugăr pe nume Tetzel a fost autorizat să meargă prin Germania cu doua cutii: una plină de hârtiuțe binecuvântate de papa prin care se oferea iertarea de păcate și alta în care se puneau banii obținuți din vânzarea lor. Era chiar și un cântecel care afirma: „De-ndată ce bănuțul în ladă a sunat, din purgator un suflet spre cer a și zburat”. Mulțimi se îngrămădeau să cumpere indulgențe pentru ei și pentru rudele lor. Unii chiar au și profitat de asta. La Tetzel a venit un individ care l-a întrebat dacă poate să plătească și să achiziționeze indulgențe în avans, pentru păcate care urmau să fie săvârșite, cum ar fi de exemplu un furt, sau altceva. Călugărul, cu gândul doar la profit l-a asigurat că este posibil, așa că omul a cumpărat de o sumă modestă, acea indulgență. Într-o zi, Tetzel a fost atacat și jefuit chiar de către omul cu pricina care și-a însușit o sumă mult mai mare de bani decât plătise pe indulgență. Călugărul s-a plans autorităților civile, dar acestea nu au știut cum să soluționeze problema, pentru că hoțul le-a arătat indulgența cu iertarea oferită în avans pentru furt.
Cam asta era atmosfera în perioada când Luther activa ca professor la Wittenberg. Într-o zi, unii din enoriași au venit afirmând că își procuraseră indulgențe și puteau fi iertați de Dumnezeu fără să mai fie necesar să se pocăiască și să creadă în jertfa lui Cristos. Asta l-a indignat pe Luther care pe data de 31 octombrie (când era Sărbătoarea Tuturor sfinților, ocazie cu care mulți treceau pe acolo fiind interesați să capete iertarea), a afișat pe poarta bisericii din Witenberg mai multe teze prin care cerea o dezbatere academică în jurul acestui subiect. Luther nu avea de gând să producă o schismă în sânul Bisericii, ca dovadă că și-a redactat aceste teze în limba latină. Totuși, ele au fost traduse rapid în germană și s-au răspândit ca un fulger prin toată țara. Somat să își retragă afirmațiile, Luther a rămas ferm pe poziții afirmând „Conștiința mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot și nu voi retrage nimic… aceasta este poziția mea, nu pot face altfel.”
Pentru a nu fi linșat de oamenii papei, prințul Saxoniei l-a ascuns în castelul său câțiva ani. Acolo, Luther a avut răgazul să traducă Biblia în limba germană, o lucrare monumentală care avea să pună bazele limbii naționale. De acum înainte oricine știa să citească în germană, putea avea acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Cum împăcarea cu Dumnezeu venea prin har, prin credință, Luther nu a mai văzut necesar să continua să fie celibatar, așa că s-a căsătorit cu o fostă călugăriță, căsnicie din care au rezultat 6 copii, oferindu-i-se astfel căminul pe care nu-l avusese când era acasă la părinții săi. În fiecare zi primeau oasepeți și se cântau cântece religioase (Luther era un mare amator de muzică, compunând mai multe imnuri care au rămas în repertoriu protestant până astăzi). Reforma s-a întins în nordul Germaniei, în țările Scandinave, în Anglia, Scoția, Franța, Olanda, Transilvania (favorizând apariția primelor cărți religioase de la noi în limba română), o parte a Poloniei și prin emigranții europeni a ajuns în America. Când Marea Britanie și-a format imperiul colonial, misionari aveau să răspândească ideile evanghelice în Africa, în Asia și Australia.
Reforma pornită de Luther a avut un impact major în mai multe domenii și sfere de activitate. Ea nu s-a rezumat doar la ideile lui Luther, pentru că și alții au citit Biblia și au ajuns la idei și mai revoluționare decât ale lui. Am să încerc să schematizez câteva din acestea:
Accentul pus pe individ și pe comunitatea locală, pe căsătorie versus celibat, pe vocația profesională versus monahism
Accesul direct al fiecărui om la Dumnezeu prin Isus Hristos, fără intermediari (sau preoția tuturor credincioșilor)
Cultul muncii riguroase disciplinate, a cumpătării care a favorizat apariția și dezvoltarea capitalismului
Libertatea de conștiință (și implicit religioasă)
Separarea Bisericii de stat
Dezvoltarea cântatului congregational
Alfabetizarea de masă a enoriașilor
Dezvoltarea și răspândirea ideilor privind abolirea sclaviei și a egalității tuturor oamenilor
Crearea premizelor apariției democrației moderne
A existat și o latură întunecată a Reformei. Când Luther a tradus Biblia, a crezut că toți oamenii au să interpreteze ca și el Scriptura. Surpriza a fost să constate că citind Biblia, oamenii au ajuns la alte concluzii, diferite de ale lui și chiar de ale altor credincioși. Asta a dus la fragmentarea Bisericii într-o puzderie de mici bisericuțe, unele foarte radicale. Biserica Catolică, nemulțumită că pierdea teren în fața protestanților, va căuta prin regi devotați cauzei sale să-i aducă la ascultare pe rebeli, ceea ce va duce la 150 de ani de războaie religioase, în timpul cărora au murit mai mulți creștini ca pe vremea persecuțiilor romane. Biserica Catolică provocată de avântul Reformei avea să realizeze propria reformă în sânul ei, cu transformări de ordin arhitectural (așa a apărut stilul baroc), muzical (dezvoltarea muzicii polifonice), intelectual (dezvoltarea colegiilor iezuite). Din toate aceste confruntări lumea s-a ales cu niște lecții învățate și anume idea de toleranță religioasă, de pluralism și de libertate de expresie, valori pe care se construiește societatea modernă.
