În același tablou în care ne este descrisă confirmarea credinței Mariei, ni se vorbește despre închinarea ei. În general noi vorbim despre „Cântarea Mariei”, dar textul biblic nu ne spune că ar fi vorba despre o cântare: „Și Maria a zis…” (v. 46). Cuvintele ei de laudă pot fi găsite în Luca 1:46-55).
Maria primește revelația divină cu credință, iar confirmarea credinței ei de către Elisabeta o face să izbucnească în închinare. Spre deosebire de Zaharia, ea poate face lucrul acesta înainte ca Pruncul să se nască. Din pricina necredinței, Zaharia va trebui să aștepte nu doar nașterea, ci și numirea copilului lui, înainte de a se putea închina. Închinarea autentică este legată întotdeauna de o credință puternică. Vorbind despre închinarea lui Cain și a lui Abel, autorul Epistolei către Evrei subliniază că ceea ce a diferențiat cele două acte de închinare a fost prezența credinței – în cazul lui Abel – sau absența acesteia – în cazul lui Cain: „Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Și prin ea vorbește el încă, măcar că este mort” (Evrei 11:4).
Să observăm acum câteva dimensiuni ale închinării Mariei:
În primul rând, faptul simplu, dar crucial, că Maria vorbește despre Cine este și Ce a făcut Dumnezeu. Simplu spus, Îl păstrează pe Dumnezeu în centru. Dumnezeu este „sfânt” (v. 49) și „atotputernic” (v. 49). Perfecțiunea caracterului Său se vede clar în lucrările Lui. Astfel, Maria Îl numește „Mântuitorul” ei (v. 47). Da, Maria realizează că de acum „toate neamurile îi vor zice fericită” (v. 48), dar se grăbește să adauge motivul: „pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine” (v. 49). Maria înțelege că Dumnezeu este Cel care trebuie să primească tot creditul pentru lucrarea care se va face, pentru că „a privit spre starea smerită a roabei Sale” (v. 48). Închinarea autentică este eliberată de lațurile egocentrismului și ale preocupării de sine. Povara mândriei este înlocuită cu greutatea plăcută a slavei divine.
În al doilea rând, observăm că închinarea Mariei are de-a face nu doar cu ea, ci cu poporul lui Dumnezeu. Este vorba despre o dimensiune comunitară a închinării. Maria este conștientă că Dumnezeu nu dorește să o binecuvânteze doar pe ea, ci să facă din ea un instrument prin care să își binecuvânteze poporul: „A venit în ajutorul robului Său Israel” (v. 54). Așa cum credința se hrănește și se întărește în solul comuniunii, bucuria închinării este deplină în mijlocul comunității.
În al treilea rând, închinarea Mariei are de-a face și cu trecutul, cu credincioșia pe care Dumnezeu o manifestase până atunci. Ea știe că ceea ce se petrece în prezent este rezultatul promisiunilor pe care Dumnezeu le făcuse în trecut: „A venit în ajutorul robului Său Israel, căci Și-a adus aminte de îndurarea Sa – cum făgăduise părinților noștri – față de Avraam și sămânța lui în veac” (v. 55). Există o profunzime a închinării care poate fi foarte ușor pierdută atunci când trecutul este uitat sau disprețuit; atunci când uităm că avem o perspectivă atât de bogată asupra lumii, tocmai pentru că stăm, precum niște copilași, pe umerii părinților.
Sursa: Edictum Dei
