Pentru Platon, în expunerea Diotimei, reluată de Socrate în „Banchetul”, eros-ul e dorința care ne poartă, treaptă de treaptă, de la frumusețe la posesia perpetuă a binelui, adică la fericirea veșnică. O fată frumoasă, un suflet frumos, binele, eternitatea binelui – iată o posibilă scară. În ultimă instanță, dorim ce ne lipsește (bărbații iubesc femeia, dar în ultimă instanță toți oamenii își doresc fericirea și viața veșnică).
În logica platoniciană, apoi gnostică despre eros, o dată ajuns la treapta de sus, nu mai contează cele de jos (de pildă, iubirea de aproapele); zeii nu au nicio nevoie să iubească, fiindcă lor nu le lipsește nici frumusețea, nici știința, nici nemurirea – așadar, dacă Dumnezeul nostru ar fi zeul lui Platon, nu ar avea de ce să ne iubească, așa cum iubește omul nemurirea. De asemenea, omul gnostic nu cunoaște un eros jertfelnic față de ceilalți, ci este animat de un eros egoist: el caută frumosul, binele, știința sau nemurirea pentru sine.
Cei care au elogiat „marele imn al dragostei” din 1 Corinteni 13 au neglijat adesea natura lui polemică. Ideea paulină de agape se opune fățiș gnozei. Încă din 1 Corinteni 8: 1, Pavel opune cunoștința/gnoza (gnosis) arogantă iubirii (agape) ziditoare. Diferența radicală a iubirii cristice (iubirea dușmanilor), pauline și ioaneice (Dumnezeu este iubire) față de gnoză este că Dumnezeu iubește omul și lumea cum îl iubește pe Fiul, Fiul iubește omul și pe Tatăl, iar omul e chemat să iubească pe Dumnezeu și aproapele. La nivel uman, iubirea aceasta plenară și gratuită, scăldată în harul Duhului, nu este erotică, nici autoafirmare, sete de cunoaștere, mântuire prin frumos și cultură, sau dorință de perfecțiune (sau autoperfecționare, cum s-ar spune azi).
Cum spune Anders Nygren, concepția paulină de iubire (agape) este un pumn tras în plină figură atât legalismului veterotestamentar (pe cei credincioși și drepți îi iubește Dumnezeu, ceilalți vor fi nimiciți), cât și gnozei, descrise foarte schematic mai sus.
Marele „progres” al omului fără Dumnezeu, care nu mai are nevoie de iubirea lui Hristos pentru a se perfecționa, a cunoaște, a iubi, sau a domina e întoarcerea la păgânism – dar nu neapărat la barbarie criminală (Hitler, Stalin, Putin), ci la gnoză, sau la o agape în care iubirea de aproapele e scindată de iubirea de Dumnezeu și a lui Dumnezeu pentru noi.
Să explic: egalitarismul, umanismul ateu, iluminismul raționalist, dreptomismul sunt iubire de aproapele lipsită de iubirea de și a lui Dumnezeu. Ele rămân deci jos. În multe cazuri, filantropul de azi nu iubește omul, ci starea de bine, autogratificarea pe care i-o aduce filantropia (remunerată, în ONG-uri). De asemenea, dragostea de aproapele fără dragoste și frică de Dumnezeu poate derapa. Egalitarismul poate aduce nivelarea forțată prin jaf și crimă. Dreptomismul poate erija uciderea pruncilor în drept al omului.
De asemenea, noii gnostici (ca d-l Profesor Liiceanu, de pildă), nu au cum să adere la mistica agapică paulină. Pentru aceștia, Hristos e un umanist (îi recunosc iubirea de aproapele și misiunea benefică), însă el nu poate fi Dumnezeu, fiindcă dumnezeul filozofilor e un dumnezeu gnostic, platonician, un ideal de bine, frumos, cunoaștere și perfecțiune, de care acești filozofi adesea se cred mai aproape decât restul oamenilor. Dl. Liiceanu e fără îndoială un om îndrăgostit de cele înalte. Domnia sa iubește dreptatea, adevărul, Ideea, idealurile și ar vrea veșnicia – însă în termenii orgolioși ai gnozei, nu în cei jertfelnici ai agapei. Prin cărțile pe care ni le-a livrat în ultimii ani, d-l Liiceanu și-a demonstrat cu talent aderența la gnoză și incapacitatea sau lipsa dorinței de a-i înțelege pe Hristos și pe Apostolul Pavel, adică revoluția iubirii (agape). El se află astfel cam pe același nivel cu Alina Mungiu Pippidi, care în piesa ‘Evangheliștii’ îl reduce pe Hristos la umanism (da, era un om bun) și eros (sunt evocate scene de sex cu Maria Magdalena), și îl demolează pe Apostolul Pavel (un intrigant obsedat de putere). De fapt, schema lui Mungiu Pippidi e cea sexo-marxistă: sex, putere, umanism ateu – acestea sunt ingredientele. Când am citit slaba producție literară a acestei doamne nu aveam încă instrumentele pentru a formula atât de clar și simplu, și mi-am exprimat doar iritarea (pe care ranchiunoasa analistă nu mi-a iertat-o de atunci).
Dacă tot am deschis acest capitol, tonul polemic al d-lui Liiceanu în cărțile sale, “Isus al meu” și “Ce gândește Dumnezeu” la adresa creștinilor – de fapt nici nu e polemică, ci pamflet și caricatură – conține și această aroganță: el cere creștinilor să dialogheze cu d-sa despre Iisus (al nostru, al tuturor) și despre Dumnezeu în termenii stabiliți de filozoful gnostic – altminteri sunt considerați primitivi, iraționali, etc. Dar de ce-am face-o? Nu avem nicio obligație să dialogăm cu d-l Liiceanu în termenii săi, adică ai gnozei: putem alege să polemizăm în termenii lui Pavel, ai lui Augustin sau chiar ai Sf. Nicolae, dacă ne ieșim din sărite. În fond, pentru creștini, toată discuția e veche și tranșată de Iisus, de Sf. Apostol Pavel, de Sfinții Părinți, așa că redeghizările gnozei nu sunt pentru noi nici surprinzătoare, nici destabilizante.
Îmi stăteau de mult pe suflet și pe limbă aceste gânduri, dar conferința pe care am ținut-o luni la Cluj m-a obligat să le cristalizez. M-a ajutat mult să-mi limpezesc gândurile cartea lui Anders Nygren, Eros și Agape: Prefaceri ale iubirii creștine, trad. W. Tauwinkl, publicată splendid la Humanitas în 2019 (serviciile pe care d-l Profesor Liiceanu și Editura Humanitas le-au adus culturii române sunt atât de mari, încât nimic nu le poate umbri).
Adrian Papahagi
