Era o întâlnire impresionantă. Amirali, generali, căpitani, colonei, directori generali de corporații, medici și profesori erau adunați împreună. Bărbați influenți de diferite grade și profesii. Niciunul dintre succesele și eșecurile lor nu era evident totuși, deoarece toți arătau la fel fără uniformele lor. Întâlnirea din 2016 a reprezentat o excursie printre amintiri, o reuniune de 55 de ani a clasei noastre de la Academia Navală din S.U.A. din 1961. În timp ce priveam prin cameră și depănam amintiri cu toți acei tineri războinici, plini de speranțe, vise și aspirații incredibile, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: „Unde s-au dus toți?”
Toți tinerii războinici militari care cândva se aflau într-o formă fizică bună erau acum bătrâni și ridați. Am reușit să îi recunosc pe câțiva, dar a fost necesar să mă uit la etichetele cu nume pentru a-i identifica pe majoritatea. Privind mai îndeaproape, mi-am amintit de fiecare dintre ei, așa cum erau în ziua absolvirii, când ne-am aruncat toca în aer, ne-am schimbat în uniforma ramurii serviciului ales și am pornit în următoarea etapă a măreței noastre călătorii a vieții.
La reuniune am retrăit toate aventurile și incidentele de care am avut parte în cei patru ani în care am trăit împreună. Am avut timp pentru a împărtăși pe scurt câteva dintre cele mai importante momente ai celor 55 de ani. În dimineața următoare, ne-am adunat în frumoasa capelă cu cupolă a Academiei Navale. Tradiția era să ne adunăm la o slujbă de pomenire pentru a-i onora pe acei colegi de clasă care de la ultima reuniune au căzut. În acel an, lista conținea 66 de nume. După încheierea conflictului din Vietnam, cifrele au scăzut mai încet, dar în ultima perioadă au crescut, fiind o consecință firească a avansării în vârstă.
În timp ce stăteam în capela istorică, mă întrebam câți dintre cei prezenți vor fi înscriși în programul de pomenire care va avea loc peste cinci ani. Având în vedere succesele membrilor din această clasă, sunt sigur că există unii ale căror nume sunt gravate pe monumente, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc că în cele din urmă, toate numele noastre vor fi gravate în granit – la vreun cimitir sau mormânt.
Moartea, pe care unii o numesc „Doamna cu Coasa”, nu are respect pentru persoane. Indiferent cât de puternici, plin de succes sau de bogați am fi, acea gaură de 2 metri în pământ este marele egalizator. Moartea este un proces democratic – cu toții vom muri. Piesa noastră personală de granit va conține numele noastre și două date (nașterea și moartea), separate printr-o cratimă. Așa cum un bărbat a spus odată, atunci când evaluăm viața cuiva, „totul este despre cratimă” – despre ceea ce se întâmplă în anii dintre cele două date.
Slujba a inclus o lectură din Eclesiastul, una dintre cărțile mele preferate din Biblie. Solomon, cunoscut drept cel mai înțelept om care a trăit vreodată, a scris:
„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei…” (Eclesiastul 3:1-2).
Mai devreme în carte, el pusese o întrebare profundă:
„Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?” (Eclesiastul 1:3).
Niciun Profit.
Concluzia lui nu a fost una la care ne-am putea aștepta. El a spus:
„Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” (Eclesiastul 1:9).
Cu alte cuvinte, niciun Progres. Solomon a mai concluzionat:
„Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Eclesiastul 1:14).
Ceea ce, în cele din urmă înseamnă, niciun Scop.
Dacă nu există profit, progres sau scop „sub soare” – pe pământ – atunci trebuie să presupunem că acestea, lucrurile care vor dura pentru eternitate, pot fi găsite doar în Rai. Încă vă scrieți epitaful, deci ce va spune „cratima” cu privire la viața dumneavoastră? Oare cratima dumneavoastră va include ceva cu profit, progres sau scop etern?
Autor: Fritz Klumpp
