Zdrobirea picioarelor și coasta străpunsă!

Una din trăsăturile interesante ale naraţiunilor ce descriu patimile lui Cristos este insistenţa pe moartea Lui. Detaliile crucificării sunt sumar menţionate, dar fiecare evanghelie alocă cel puţin două paragrafe pentru moartea şi îngroparea Sa. Deşi cei patru evanghelişti diferă în relatările lor asupra crucificării, totuşi folosesc cuvinte aproape identice pentru a descrie moartea lui Cristos: „şi Şi-a dat duhul” (Mar. 15:37), „apoi Şi-a dat duhul” (Mat. 27:50), „Şi-a dat duhul”(Lc. 23:46), „şi Şi-a dat duhul” (In. 19:30).

Era o practică standard, ca înainte de crucificare victima să fie mai întâi bătută şi biciuită. Victima era despuiată de hainele sale, legată de un stâlp şi apoi i se administra o biciuire dureroasă şi plină de cruzime. Biciuirea nu se aplica femeilor, senatorilor şi soldaţilor. Romanii nu aveau limitate numărul loviturilor, ca în cazul evreilor (Deut. 25:3). Biciul (flagrum) era numit uneori Pisica cu nouă cozi, pentru că avea nouă fâşii de piele pe care erau ataşate bucăţi ascuţite de oase şi bile de metal care sfâşiau carnea.

Condamnaţilor li se cerea să-şi care patibulum (bârna orizontală a crucii) spre locul execuţiei. Crucificarea era o execuţie publică, care ilustra victoria statului asupra oponenţilor săi şi avea loc în afara oraşului, unori foarte aproape de porţile sau zidurile cetăţii. Descoperirea unui cimitir antic în Iersusalim, în iunie 1968, a scos la iveală printre altele şi scheletul unui tânăr, a cărui nume aramaic era înscris pe piatra osuarului: Yohanan Ben Ha’galgol. Studiul întreprins de patologul Dr. N. Haas, de la Hebrew University, a condus la câteva observaţii preliminare despre scheletul lui Yohanan: avea aproximativ 1,70 m înălţime, între 24 – 28 de ani, o gură de lup şi a fost o victimă a crucificării. Oasele călcâielor erau străpunse prin lateral de un piron lung (aprox. 18 cm) al cărui vârf era îndoit spre interior. Cele două oase de la braţe, radius şi ulna, erau afectate, prezentând urmele specifice cauzate de efortul victimei de a se ridica pentru a-şi menţine respiraţia. Oasele inferioare ale picioarelor erau sfărâmate, aparent în urma unor lovituri puternice. Această descoperire este în acord cu textul din Ioan 19:31-32: „iudeii l-au rugat pe Pilat să zdobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce. Soldaţii au venit deci şi au zdorbit fluierele picoarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt care fusese răstignit împreună cu El.”

În cazul lui Cristos, soldaţii au constat că decesul avusese deja loc şi nu mai era necesară zdrobirea picioarelor. În schimb, ei i-au străpuns coasta cu o suliţă şi din coastă a curs „sânge şi apă”. Prezenţa apei şi a sângelui i-a condus pe unii specialşti în medicină la concluzia că moartea lui Cristos a survenit ca rezultat al unei coagulări intravasculare, cel mai probabil într-o fază hipercoagulantă. Printre circumstanţele care au cauzat aceste condiţii patologice au fost: leziunile extinse ale ţesuturilor moi de pe spate şi ale rănilor ulterioare, în timpul purtării crucii şi a şederii pe ea la răstignire; o hipoxie (insuficienţa oxigenului) cauzată de o respiraţie îngreunată, de pierderea sângelui şi de dezhidratare, de poziţia ne-naturală a tupului aflat pe cruce şi de durerile extremităţilor străpunse de cuie.

Deşi există mai multe opinii care explică ce anume a cauzat scurgerea sângelui şi a apei din coasta lui Cristos, majoritatea experţilor consideră că ea este rezultatul factorilor specifici răstignirii şi rupturii de cord. În sprijinul autenticităţii afirmaţiei sale, Ioan invocă mărturia personală a unui martor: „Cel ce l-a văzut a dat mărturie, şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (19:35). Preocuparea lui Ioan este una teologică. Ioan nu apelează la această mărturie pentru a demonstra decesul lui Isus, ci pentru a demonstra că prin gestul soldaţilor s-a împlinit Scriptura: „nici un os nu i se va zdrobi” şi „vor vedea pe cine au străpuns” (19:36-37). Era evident că Isus murise, iar soldaţii experimentaţi cu execuţiile cunoşteau bine semnele unei morţi în urma răstignirii. Cei crucificaţi puteau rezista pe cruce câteva zile.

Crucifagium (zdrobirea fluierelor picioarelor) avea rolul de a împiedica pe cei crucificaţi să mai respire, aceştia nemaiputând să-şi sprijine picoarele pentru a-şi împinge corpul într-o poziţie ce permitea respiraţia. Pentru victimă, deşi zdrobirea picioarelor era foarte dureroasă, în mod ironic, ea era un act de milă pentru că îi scurta chinul. Astfel, cauza morţii pentru victima crucificării era asfixierea. Soldaţii şi-au dat seama că Isus murise: „soldaţii au văzut sute de oameni executaţi prin crucificare. Era o rutină să se ştie când victima murise. Nu-şi mai împingea corpul în sus pentru a avea aer.” Moartea lui Cristos a fost un fapt incontestabil, consemnat şi de numeroşi autori păgâni. Din cele şaptesprezece scrieri necreştine care consemnează peste 50 de detalii referitoare la viaţa, învăţăturile, moartea şi învierea lui Isus, moartea Lui este menţionată de douăsprezece surse, datate între 20 şi 150 de ani după moartea lui Cristos.

V-am învățat, înainte de toate, ceea ce și eu am primit, anume că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi… (1 Corinteni 15:3).

Autor: David Goran, Edictum Dei