Sărbătoarea de azi este o sărbătoare a contrastelor. Este locul și timpul unde mai multe planuri, aparent ireconciliabile, se întâlnesc și se îmbină armonios. Vă invit ca, prin intermediul următoarelor rânduri, să le privim și să identificăm în felul acesta esența acestei sărbători.
Privind la evenimentele petrecute azi, înțelegem că planificarea divină se întâlnește cu implicarea și chiar spontaneitatea umană. La prima vedere, totul pare spontan. Pare că totul se desfășoară la inspirația de moment. Mulțimea începe să strige și devine euforică. Ucenicii îl așază pe Domnul pe măgăruș, mulțimea devine euforică, începe să strige și mulți își aștern hainele pe drum. Oamenii aceștia nu acționează pe baza unui scenariu pe care l-au învățat și pe care acum îl pun în practică. Ei nu și-au învățat replicile pe care acum le reproduc cu fidelitate.
Evangheliștii au grijă însă să surprindă și celălalt plan. Deși totul pare spontan, evenimentul a fost planificat de multă vreme și fusese anunțat încă de pe vremea profetului Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zaharia 9:9). Nu doar că evenimentul fusese anunțat de pe vremea profeților, dar fusese pregătit de Însuși Domnul nostru, care îi trimite pe ucenici după măgăruș, iar aceștia „au găsit așa cum le spusese Isus.” (Luca 19:32)
Privind la această sărbătoare, suntem încurajați înțelegând că evenimentele istorice nu se desfășoară haotic. Dumnezeu conduce istoria și i-a imprimat o direcție. Ceea ce fusese vestit cu sute de ani mai devreme se împlinește întocmai. Intrarea în Ierusalim nu este la voia întâmplării, pentru că de multă vreme acum „Isus Își îndreptase fața hotărât să meargă la Ierusalim.” (Luca 9:51). Domnul nu este condus înspre Ierusalim, ci El Însuși conduce mulțimea într-acolo: „Isus a pornit în frunte și se suia înspre Ierusalim.” (Luca 19:28) Privind la aceeași sărbătoare însă, suntem încurajați și motivați înțelegând că implicarea noastră este dorită și așteptată. Zaharia anunțase că Domnul va intra în Ierusalim călare pe un măgăruș și, totuși, stăpânilor acestora li se spune că „Domnul are trebuință de el.” (Luca 19:34) Ce privilegiu! Ce motivație! Cel care stăpânește și planifică întreaga istorie are nevoie de bunurile noastre și se bucură de implicarea noastră!
Mai mult, Floriile sunt sărbătoarea unde măreția se întâlnește cu smerenia. Domnul nostru Însuși pregătește lucrurile în așa fel încât să intre în Ierusalim precum un împărat. Pentru Evrei, această intrare pe catâr, pe măgar avea de-a face cu regalitatea, pentru că așa intrase în urmă cu multe sute de ani și împăratul Solomon, după cum citim în 1 Împărați 1:38-45. Observați inclusiv formularea: „toată cetatea a fost pusă în mișcare.” (Matei 21:10). Apoi toată cetatea se bucură.
În urmă cu aproximativ patru luni, am sărbătorit nașterea Domnului. Îi vedeam atunci pe magi care vin să caute „pe Împărat,”, „la Ierusalim,” așa cum era de așteptat. (vezi Matei 2) Dar El s-a născut smerit, într-o iesle. Acum, iată că pentru câteva clipe, El este recunoscut ca „Împăratul care vine în Numele Domnului.” (Luca 19:38)
Totuși, în alegerea acestui animal de transport se vede și smerenia Domnului nostru. Se pare că, după David și Solomon, împărații lui Israel au abandonat acest animal. Calul părea mult mai măreț și mai reprezentativ pentru un împărat. Mai trebuie însă adăugat un aspect: Domnul știa că, foarte curând, laudele și ovațiile vor fi înlocuite de cuvinte de batjocură. În Ziua de Florii, El intră ca Împărat, dar în Joia mare va intra din nou în cetate, ca Miel de Jertfă (vezi Luca 22:7). Iată marea deosebire între ceea ce se întâmplă aici și încoronarea lui Solomon din 1 Împărați. Acolo, ziua se încheie cu Solomon „așezat pe scaunul de domnie al împăratului” (1 Împărați 1:46). Hristos, însă, este așezat pe măgăruș, iar mai apoi pe cruce. Totul poate fi sintetizat în două cuvinte: măreția smereniei sau smerenia măreață. Maiestatea cu umilința se contopesc în Persoana Lui într-un mod unic. El este smerit în Gloria Lui și glorios în smerirea Lui. Acesta este motivul pentru care, la cruce, tâlharul și sutașul privesc la El răstignit, dar recunosc în El pe Împăratul și pe Fiul lui Dumnezeu. Bineînțeles, există și o aplicație personală: care este calea pe care noi dorim să ajungem la măreție? Vom accepta calea lui Hristos?
Un ultim contrast, la această sărbătoare: bucuria cetății se întâlnește cu tristețea Împăratului. Mulțimile strigă de bucurie, dar Împăratul plânge! De ce? Putem identifica trei motive:
În primul rând, El plânge datorită superficialității lor. Ei vorbeau despre pace, cântaseră „dar nu cunoșteau lucrurile care puteau să le dea pacea…” (Luca 19:42). Nu le cunoșteau și nu le cultivau. Există și în lumea noastră vorbărie multă despre pace, dar refuzăm să înțelegem că pacea nu vine când este căutată sau dorită, ci atunci când cultivăm lucrurile și atitudinile care conduc la pace.
În al doilea rând, El plânge pentru că au irosit vremea cercetării (Luca 19:42). Problema Ierusalimului de atunci, dar și a lumii de azi, nu este lipsa unei soluții din partea lui Dumnezeu, ci respingerea acesteia de o lume atât de mândră și arogantă.
În al treilea rând, El plânge pentru că judecata urma să vină. Privirea pătrunzătoare a Domnului nostru trece dincolo de aparențe. Ei priveau și vedeau templul lui Irod, vedeau strălucirea și opulența. Domnul privește și vede că nu există „piatră pe piatră care nu va fi dărâmată…” (Luca 21:6).
Iată-L pe Domnul care intră și anunță judecata. O anunță, dar nu se grăbește să o aducă. După înviere, Domnul nu mai intră public în Ierusalim, dar o va face din nou la Sărbătoarea Cinzecimii, prin Cuvântul predicat în Puterea Duhului Sfânt. Atunci și acolo chiar cei cel L-au crucificat, au o șansă. Încă li se oferă har, încă sunt cercetați. Pentru o vreme.
Autor: Valentin Făt
Sursa: Edictum Dei
